Cu totii stim de celebrele scene in care bobocii de rata au oprit traficul pe o autostrada americana. Si ca acelea, televiziunile ne-au aratat atat de multe .
Entuziasmul vizionarii pe sticla nu se compara nici pe departe cu povestea reala, cu atat mai mult cand se petrece sub ochii tai.
Nu cu mult timp in urma, am avut privilegiul sa iau parte poate la una dintre cele mai frumoase lectii de noblete.
Eram cu masina in oras intr-un drum printre nervi si claxoane. De mirat nu ne mai mira de mult ca si comunitarii s-au urbanizat, travesand strada pe trecerea de pietoni. Dar ceea ce mi-a fost dat sa vad a fost uimitor.
Un catel negru ( corcitura de ciobanesc german) face primii pasi pe trecere. Eu incetinesc, la fel si masina de langa mine. In acel moment cainele se intoarce si impinge din spate pe un altul. Un caine mic, pufos, care nu se mai putea ajuta decat de picioarele din fata, la cele din spate avand pareza. Cainele negru se invartea in jurul lui, din cand in cand uitandu-se inspre masini si asezandu-se intre ele si pufos. Traversarea a durat circa 30 de secunde, timp in care cel negru nu s-a desprins la mai mult de zece centimetri de prieten. Singura lui preocupare a fost sa-l protejeze de masini. Pentru ca traficul m-a presat nu am putut sa mai vad si continuarea drumului lor pe trotuar. Dar m-am uitat in jurul meu. Semaforul fusese verde. Nici un sofer nu a schitat vreun gest de nervozitate. Precum celebra fraza din Children of Men :" cand un copil plange, armele tac ", la fel s-a intamplat si atunci. Cand un caine da lectii de noblete, claxoanele ingheata.
Am plecat, si atunci ca si acum, ma intreb cate am avea oare de invatat , daca am sti viata celor doi prieteni chiar si pentru o zi.
Si am mai avut o bucurie. Chiar daca vagabonzi sunt cainii...oamenii pot fi de rasa.
PS. De atunci imi tin tot timpul telefonul la indemana. Niciodata nu stii cand orasul va fi din nou minunat.
Entuziasmul vizionarii pe sticla nu se compara nici pe departe cu povestea reala, cu atat mai mult cand se petrece sub ochii tai.
Nu cu mult timp in urma, am avut privilegiul sa iau parte poate la una dintre cele mai frumoase lectii de noblete.
Eram cu masina in oras intr-un drum printre nervi si claxoane. De mirat nu ne mai mira de mult ca si comunitarii s-au urbanizat, travesand strada pe trecerea de pietoni. Dar ceea ce mi-a fost dat sa vad a fost uimitor.
Un catel negru ( corcitura de ciobanesc german) face primii pasi pe trecere. Eu incetinesc, la fel si masina de langa mine. In acel moment cainele se intoarce si impinge din spate pe un altul. Un caine mic, pufos, care nu se mai putea ajuta decat de picioarele din fata, la cele din spate avand pareza. Cainele negru se invartea in jurul lui, din cand in cand uitandu-se inspre masini si asezandu-se intre ele si pufos. Traversarea a durat circa 30 de secunde, timp in care cel negru nu s-a desprins la mai mult de zece centimetri de prieten. Singura lui preocupare a fost sa-l protejeze de masini. Pentru ca traficul m-a presat nu am putut sa mai vad si continuarea drumului lor pe trotuar. Dar m-am uitat in jurul meu. Semaforul fusese verde. Nici un sofer nu a schitat vreun gest de nervozitate. Precum celebra fraza din Children of Men :" cand un copil plange, armele tac ", la fel s-a intamplat si atunci. Cand un caine da lectii de noblete, claxoanele ingheata.
Am plecat, si atunci ca si acum, ma intreb cate am avea oare de invatat , daca am sti viata celor doi prieteni chiar si pentru o zi.
Si am mai avut o bucurie. Chiar daca vagabonzi sunt cainii...oamenii pot fi de rasa.
PS. De atunci imi tin tot timpul telefonul la indemana. Niciodata nu stii cand orasul va fi din nou minunat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu