In sfarsit o romanca cu aspect de gurista care a reusit sa treaca printr-o trupa dance pentru a evolua si nu pentru a deveni ficus in emisiuni sau accesoriu pentru cocalarii de Dorobanti. S-a implicat in proiectul acesta si cred ca nu e motivata de bani ci de ceea ce ii place. Unicat in fauna autohtona si pentru asta jos palaria si Saru'mana. Ianna.
Wow...examen licenta conservator
Nu stii ce sa admiri mai intai, frumusetea, vocea sau tot ansamblu care pare atat de bizar prin contrastul pe care il face cu acest peisaj pestrit si vulgar care ni se serveste zi de zi.
Dedic aceasta dovada de inteligenta tuturor (chiar si prietenilor mei ) care au pus si inca mai pun "botu" la tot ce le seveste matrozul chior. Sper sa va iasa pe nas gandirea elitista si anticomunismul sa va umple de speranta. Abia astept sa va mai zic...dar va las sa vi se faca un pic mai foame si mai frica.
PS. Sa nu credeti ca nu-mi dau seama ca faza e contrafacuta...dar simbolistica este minunata. De fapt voi ati pus "botul" si la pixelul albastru.
Fiecare spatiu din jurul meu e definit prin amintirile care i-au umplut dimensiunea, si la fel, amintirilor le asociez locurile unde au fost petrecute. Intre prezent si amintiri exista puntea vie a vietii celor care, in jurul meu sau nu, produc inca si continuu amintiri. “Disparitia” e cea mai brutala forma a realitatii mele si cea pe care incerc cu scrasnet de dinti sa o indepartez de zona constientizarii zilnice. Spectrul ei si toate derivatiile implacabile imi reprima la aparitia lor orice nuanta de propaganda boema. Constientizarea nu ma ajuta la nimic atunci cand trebuie sa ma confrunt cu spatiul dintre clipa in care ceva este si urmatoarea cand a disparut, la fel cum nu mi-as ierta amortirea gandurilor care sa imi induca acea constientizare. Am fost invatati si ne-am insusit, fara a fi dealtfel condamnabil, iluzia maretiei fiintei numita om. Si sunt atatea argumente caci numai un nebun ar putea-o nega, si totusi mintea mea nu reuseste sa se dezbare de poavara gandului care vede clipa cand orice maretie dispare. Am mai spus candva ca nu ne ating conceptele generale si tocmai deaceea le putem ignora in majoritatea timpului. Atunci cand insa principiile lor se aplica in spatiul nostru, fiecare isi duce lupta proprie cu un sistem implacabil. Disparitia prin moarte este pentru mine testul cazut de maretie, ca atribut al omului. Disparitia in sine rupe brutal corzile puntii dintre acum si amintiri, lasand un acut sentiment de neputinta si gol, iar moartea reduce omul la o specie care are norocul de a-si putea umple viata constient cu lucrurile pe care si le doreste si ghinionul de a-si constientiza propria apartenenta la un lung sir de nasteri si disparitii. Deloc nu ma impresioneaza maretia cazuta a speciei noastre la fel cum speciei putin ii pasa de drama unui individ, dar urasc cateodata specia pentru ca imi da iluzia ca suntem altceva decat vreodata vom fi. Si cand scrasnetul meu de dinti nu mai reuseste sa tina gandurile in frau apare spectrul spatiilor goale si a amintirilor fara punti. Si atunci ma simt neajutorat, unic si individ intr-o specie oarecare, vremelnic socializand cu alti indivizi, procreind spre propasirea speciei si asteptand firesc disparitia mea ca veriga. Partea minunata, de extaz, este ca pentru lungi perioade de timp pe acesti indivizi ii percep doar ca parinti, prieteni si oameni dragi de langa mine, si nu mi-i imaginez plecati. Agonia apare atunci cand in jurul meu incep sa percep spatii goale. Cand disparitia se apropie de spatiul meu, indivizii incep sa prinda contur iar puntile de viata sa-si arate adevarata lungime, iesite din ceata vremelnica a dulcei ignorari. Stiu si toate argumentele de acceptare, de impacare si de Dumnezeu. Ma doare in cot, caci atata timp cat spatiile goale pe mine ma sfasie, tot ce trebuie sa stiu nu mai inseamna nimic. Daca tot ce castigam e pentru ca apoi sa pierdem, pentru mine e ori un calcul pervers si sadic ori doar o aparitie aleatorie intr-o oarecare specie. Oricum ar fi, doare, e trist si al dracu’ de corect.
PS1. Marţi apare ultimul album de la Paraziţii. Nu de alta, dar pe nedrept BUG Mafia le luaseră faţa pe nedrept la capitolul antisistem. Dupa ce ani buni Uzzi si Tataee au dat-o doar cu ţâţe si buci acum se afirmă ca antisociali. K e bună piesa, dar Parazitii fac manifest de zece ani, asa ca Mafia ciocu mic, dar perseverati.
PS2. In acelasi loc unde eu si Patraulea ne imbaiam (faleza) oprise cu o zi inainte un JEEP. S-a dat jos un cap de bivol si ce credeti ca a facut? A scos BIC-ul si s-a barbierit, fara spuma, doar cu apa dulce a Dunarii. Nu va asteptati la asta...oder? Dar e minunat. Si, la naiba, iar nu am avut camera cu mine.
Gata...acum s-a implinit un an. Suflu in in lumanare, berea am ingurgitat-o mai deunazi, carevasazica sarbatoarea e gata. A fost un an de exprimare, de regasiri si poticneli, un an in care am vrut sa stiu si am aflat, nopti de ganduri cu mine si zile de polemici cu voi. Mi-am dat frau liber uneori si tot la fel nu am scapat de bariere pe alocuri, unde nu am stiut sa pun vorbe am lasat sunet si imagine, am reusit sa ma leg de mine si cumva m-am echilibrat eu cu mine insumi. Oricand privim in urma gasim vorbe mai bune de spus, important e ca cele rostite deja sa aiba metehne doar in forma si nu in fond. Candva stiam sa descriu ploi dar nu intelegeam priviri, candva eram firesc in lucruri neestetice dar acum inteleg sa evit ridicolul, intelegeam sa ma las lovit prin voluptate pentru a ajunge sa ma iubesc acum in fata simplei exaltari. Voi avea si imi voi creea tot timpul dileme morale tocmai pentru a nu cadea in capcana trufiei de a ma erija in inger sau demon, inca inteleg sa exist interconectat prin oamenii din jurul meu si ma incapatanez inca de a nu-mi gasi o fericire solitara. Imi sunt suficient doar pana cand egoismul meu ma impinge sa impartasesc ce cred ca am bun, si da, uneori am nevoie sa-mi alimentez sistemul cu reafirmarea locului meu printre cei dragi. Un an, ca si restul de altfel, mustind de contraste si depolarizari bruste, prea putin ipocrit si atat de des prea concis. Culmea e ca nu-mi propun nimic, am notat doar, am dat buletin de stire si de maine voi scrie la fel.
Habar nu am daca am mai pus-o aici sau nu (e scrisa acum vre-o sase luni), dar pentru ca am descoperit-o printre vechi chitante o voi scrie acum. Nu de alta dar aici macar nu se pierde.
Nu vreau cleios sa-mi fie pasul
Acelui gand care zburda,
Vreau regasit sa-mi fie dansul
Ideilor ce-au fost candva.
Si inca-ncerc s-alung rugina
Din exaltarea de-altadat,
In care-a corodat rutina
Inertial, neinduplecat.
Mi-e tot mai dor acum si-aiurea
De gandurile mele vers,
Si parca dintr-un vis aievea
Lascive vorbele-mi dau ghes.
Si acum patru muzici de moseala asa cum ne placea. Mai tineti minte? Uff cate limite nu erau atunci, doar cele pe care ni le punea inocenta noastra.
In primul meu post va spuneam ca m-am intors din Romania de dincolo de Brasov, exact la un an distanta ma intorc de pe aceleasi meleaguri si va aduc iar ganduri de acolo. Nu ma simt intr-o foarte inspirata stare de scris pentru ca nu mi-a produs mare bucurie intoarcerea in dulcea Modova. Ma voi adapta cu siguranta in urmatoarele zile si imi voi regasi vorbele. De fapt sunt si putin trist si debusolat pentru ca astazi un om drag mie mi-a dat de inteles ca a tine un blog la varsta mea si a ma ocupa cu chestii deastea puerile nu mai e de mine. Ca eu nu ar trebui sa am timp de piedut cu asa ceva si ca pe cale de consecinta ar trebui sa ma ocup cu chestii serioase, de om mare. M-am intristat, pentru ca de fapt ce fac aici ma reprezinta, iar daca nu-i pasa si pretinde ca nu-si pierde timpul cu vizitarea blogului, inseamna ca nici mie nu-mi da prea multa importanta. Sau sunt eu prea sensibil? Oricum, a durut un pic.
Revenind, va spuneam ca spatiul meu implineste un an. S-a sincronizat aniversarea cu acelasi drum facut prin partile acelea de Romanie in care inca se respira un aer bun. Am regasit cea mai buna limonada (cu menta) la Terasa D'arc din Timisoara, am gustat in Cluj niste minunatii de chiftelute din fructe amestecate, am stat si m-am plimbat printre oameni cu adevarat relaxati, am vazut in Sibiu minunate spectacole de strada care nu si-ar fi avut locul decat acolo.Am trecut pe langa magazine care in renovare fiind in loc de ziare in geam au pus fotografii vechi ale orasului, pe langa biserici si magazine care trebuiau sa respecte arhitectura strazii si am simtit pentru o saptamana ca inca se mai poate si altfel.
Dupa cum va spuneam nu am foarte multe vorbe astazi la mine, va voi arata imagini si sunet si poate va voi povesti altadata.
La Multi Ani !!!
Facute cu telefonul. La plimabarea prin Cluj am uitat Camera in camera. La naiba, cate aveam sa va arat si de acolo.
Si apoi...o mie de vorbe nu fac cat o imagine. Asa arata "altfel".
Si pentru ca pot sa va fac si eu cadouri chiar daca e aniversarea mea, iacata ca le fac. In sticlute mici si cu esente tari asa cum imi plac mie.
Primul: La Fanfare En Petarde. O trupa franceza de strada. Artisti completi, dedicati spectacolului pe care il fac si daruitori de buna dispozitie fie ce-ar fi. Minunati. Cadoul e aici .
Al Doilea: Mala Sangre. Trupa de flamenco din Sevillia. La fel, fac spectacole de strada. Mi-au indeplinit unul din vise. Mai ramane sa vad si tango. Dansul flamenco egalat doar de tango. Privirea si postura produc fiori. Despre ele...atat...ritm..culoare...bucurie. Cadoul e aici .
Al treilea: Alba Carmona. O voce minunata de flamenco. Suna impresionant live, mult mai intens decat in studio. Deasemenea atitudine si fiori. Cadoul e aici .
Si da, le-am cumparat albumele. Pentru ca ei merita. Sper sa va placa...am muncit la ele. Drag.
.jpg)
