Eu ...luna...Nikon

 

Trecea un om...

Povestea din aceasta poezie o port cu mine de ani multi, am stiut-o atunci intr-un fel, o inteleg acum in altul. Alifantis de fapt o imbraca in nuantele ei reale. Poveste frumoasa si trista totusi prin cel ce o spune. Pentru ca ne amagim deseori ca timpul e de partea noastra, lasam sa treca pe langa noi stari si oameni spunadu-ne ca vom face sau vom mai gasi ca ei in urmatoarea ocazie. Si atunci ne proiectam in imaginatie starile ce credem ca le-am fi putut avea. Limitele noastre ne imping uneori sa cedam limitelor din tot ce defineste cuvantul "trebuie" si abandonam ce ne place. E greu sa intelegi uneori daca noi suntem cei din poarta sau noi trecem pe langa alte porti. Oricum ar fi, regretele tardive raman iremediabil tardive. Nostalgiile pot avea farmecul lor daca sunt continuate firesc de bucuria prezentului. Prezent care la fel de firesc este urmarea clipelor nostalgiate. Dar daca nostalgia deschide in suflet oftat si drumuri pe care-am vrea sa fim, atunci ea se transforma in suferinta. Cred in faptul ca fiecare lucru  are rost si se intampla atunci cand e menit sa se intample, orice fortare il transforma si il lasa fara farmec.  Am citit la cineva un status :" I've been there, I'll go again". Minunat, dar esti convins ca tu mai esti acelasi  si acolo mai e cum ai stiut? Autosugestia ne poate fi uneori cel mai crancen dusman, pentru ca ne poate tine blocati intr-o stare care nu mai e demult reala si la care frustrarile noastre pot pune zavoare si lacate grele. Nu cred in intoarcerea la ce am fost odata. Daca nu mai suntem e pur si simplu pentru ca nu mai suntem si nu pentru ca s-a pus un blestem pe capul nostru. Daca nu ne place de noi astazi e pentru ca am ales asa ieri. Si pana la urma dupa cati calatori ne putem duce? Iar daca vrem sa ne intoarcem la noi cei de ieri unde il ascundem pe cel de azi? Mai bine ma imprietenesc cu mine cel din poarta si facem impreuna ceea ce as fi facut cu cel ce a trecut. Trecea un om pe drum aseara.

De weekend

Am fost in weekend la o expozitie si acum va arat astea:

...

Voi ascultati povestea lui Alifantis, va ganditi si eu voi scrie...curand. Pana atunci enjoy massive attack.

Dileme

De multe ori ma intreb cum ar fi fost daca nu as fi vazut atat de multe filme? Oare as mai reusi sa-mi regizez propriul film atunci cand citesc o carte? E o dilema. Caci carti citeam si atunci cand nu piratam filme. Dar parca imi aduc aminte ca atunci scenele erau doar schitate iar personajele stilizate. Acum, cartile mele  au contur clar, au culori multe si reale pe care le stiu de parca am fost acolo. Personajele mele au inflexiuni de voce stiute si trasaturi care nu ma surprind si pe care imi e atat de usor sa le deslusesc. Am inceput sa citesc pentru a-mi creea propriile filme si caut doar acele carti care stiu ca pot creea spectacol complet. Daca imi permit sa vad si un film slab, cu siguranta nu imi permit sa citesc o carte proasta. Ma lasa rece neinspiratia altuia dar nu mi-as ierta nesabuinta de a incepe ceva prost. Si atunci ma-ntreb din nou. Cum ar fi fost filmele daca nu ar fi fost cartile citite? Cum sa intelegi dincolo de o imagine si o mimica, cum sa simti si sa empatizezi cand un gest oarecare nu vine cu instructiuni de folosinta. De exemplu daca nu ti s-a sau nu ti-ai descris niciodata starea de melancolie, oare ai putea-o intelege dintr-o mimica de actor? Si atunci dilema. Cu care incepem? Citim sau vizionam? Oul sau Gaina? Orbi sau surzi? 

Am sa incerc acum o extrapolare. Pe fiecare din noi experientele personale ne definesc la fel cum ne defineste biblioteca sau filmoteca. Ceea ce invatam, ni se spune si acumulam, sunt cartile noastre. Ceea ce facem, ce vedem si felul in care interactionam,  sunt filmele noastre. Si aici e iar o dilema. Cand dezechilibrul apare, oare e mai bine sa stii fara sa vezi sau sa vezi fara sa intelegi?O armonie exista? Stiind mai mult te impinge sa vezi mai mult? Vazand mai mult si intelegand tot dintr-o privire, se nasc trufii si riscam sa nu mai intelegem? Sau la un moment dat obosim si doar mai tragem cu coada ochiului? Retoric sau nu.

Enjoy - Sophie Zelmani

One day, One room

Acum 2 saptamani am cedat in sfarsit tentatiei de a incepe seria House MD sau Dr.House. Spun ca am cedat pentru mi-era teama de firea mea care se delasa usor dependentelor. Si temerea s-a adeverit. Am devenit dependent de Dr.House. Hugh Laurie e genial, scenariul deasemenea, iar serialul per ansamblu e o incantare. Facem cronica altadata. Am inceput asa pentru ca unul din episoade a deschis aceasta pagina alba in care voi asterne ganduri plecand de la premiza: "one day, one room".

Simt aceasta metafora si o port cu mine zide zi. Sa ma si explic. Si daca tot am amintit de Dr.House va provoc la un diagnostic diferential.

De cand ma stiu m-am simtit incapabil sa intretin relatii sociale simultane si la aceasi intensitate. Mi s-a spus uneori ca sunt oportunist, lucru foarte posibil dealtfel, dar...hm...am zis ca diagnosticul il facem la final. Revenind, nu pot si nu am pornirea de a intretine relatiile prin gesturi de complezenta. Pot si am pornirea de a conseva stari si sentimente si a le trai atunci cand ma intersectez. Nu-mi pot canaliza energia in mai multe directii, unde este estompare las estompare unde este intensitate si prezent pun combustibil. Nu uit nimic, nici o fibra de traire nu e lasata la o parte atata doar ca nu stiu sa ma autoalimentz. Si atunci totul se inchide ca intr-un chihlimbar, conservat perfect dar inactiv. Traiesc totul la prezent, am si nostalgii uneori, dar din ce a fost nu pastrez decat simboluri. Am lasat oameni dragi in urma, m-as bucura mult sa ii revad, dar doar din intamplare. Pentru ca imi place sa cred ca ce e important in jurul meu e incarcat si de intens, prefer sa il pastrez asa si nu sa-l transform in "ciorbe reincalzite". Sunt norocos ca exista oameni care ma stiu si ma inteleg si care ma ajuta in lupta mea cu mine. Prezentul meu e camera mea, iar eu nu stiu sa fiu in mai multe camere deodata. Uneori camera  e mare si plina de oameni, alteori pare mica si nu e inghesuiala. Uneori pare ca se deschid usi nestiute si oamenii ies, alteori nu-mi pasa de usi caci toti ne tinem de mana. Tot ce pot si incerc sa controlez e ca ceea ce fac sa aiba efect certitudinea celui de langa mine ca ma bucur sa il stiu.  "Pentru ca se lasa iubita de crabi, mi-e scarba de mare"! Pentru ca m-as dilua, nu pot si nu vreau si raman la: "one day, one room".

Acu ca se prezentara simptomele...asteptam diagnostic.