Noi vrem pamant...de fapt doar eu :)

Astazi am reusit sa inot prin marea de oameni care cumpara flori, multe flori, toate florile. Aveam nevoie sa cumpar o punga de pamant 5l...modest. Am intrebat peste tot, in toate florariile, nu avea nimeni. la ultima unde am indraznit sa deranjez o vanzatoare cu intrebarea...unul din clienti, mare, lat si cu nuante inchise mi-a urlat aproape de urechi: Bah, azi se cumpara flori, pentru pamant vino maine sau poimaine ca ne incurci. Ce tampit am fost sa vreau pamant in ziua rodului lui, promit ca nu mai fac sau ma inham la cazma :)
Pentru el...desi nu e ziua lui ca nu e sex...frumos...ii dedic asa...da da

Idiotul

Nu mă pot lăuda că am citit multe cărți si nici nu cred că asta e o laudă reală, sunt atâția care au trăit mult și nu au înțeles nimic din anii lor. Clar că voi mai citi dar mă îndoiesc că va fi vreun personaj care să mă marcheze precum Prințul Mîshkin din Idiotul lui Dostoievski. Idiotul, un cuvânt atât de brutal, o descriere vehementă a unui personaj blând, un suflet parcă aruncat din Eden în lumea nefirească a simțurilor atroce. De câte ori mă gândesc la el e ca și cum aș avea in fața ochilor două imagini suprapuse și imposibil de delimitat. Prima, a transparenței unui iaz puțin adânc si a doua a unui abis negru infricoșător prin profunzimea de nepătruns. Admirăm uneori oamenii pentru curaj pentru cuvânt pentru că vor sa fie buni, dar in final de cele mai multe ori e vorba de alegere, de o definire, de o punere a lor in raport cu principii pe care aleg uneori sa le respecte uneori nu. Idiotul nu alege sa fie intr-un fel, el este, si mai presus de toate astea nu ințelege sa fie altfel. Ințelege în schimb profund ce se întâmplă in jurul lui, nu e deloc desprins de realitate, se raportează în schimb la realitate doar prin prezență. Puterea sa vine din neclintirea drumului său, fără nici un efort, pentru că el nu-și propune, e firesc ca un dat. Trăim intr-o lume în care s-a inoculat ideea că voința schimbă totul, lipsa de voință a Idiotului trece in schimb uimitor prin realitate precum un spărgator de gheață prin banchiză, intensitatea seninătății sale taie precum un laser acolo unde barosul eșuează lamentabil. Firescul de a crede necondiționat în bunătatea celor din jur, nescăpând nici o clipa din vedere insă adevărata lor natură îl poate face să pară intra-devăr  Idiot, dar dacă lăsăm la o parte preceptele noastre eu îl văd divin. Un personaj perfect rațional, deloc naiv, aprioric si in același timp având ca mobil doar toleranța și blândețea, precum un râu de oțel topit intr-o albie de cașmir. Recunosc utopia și îi înțeleg nelalocul, dar uneori parcă îmi doresc sa întălnesc Idioți dar mai ales mi-aș dori să am si eu forme mai ușoare sau mai severe de idioțenie si uneori cred că imi iese si învăț că poate nu e atât de rău. Iar cand imi iese, chiar dacă e cu cădere...cum altfel?!, imi dau seama ca nu e o alegere, e firesc...si hey...sunt bucuros că mai pot fi incă ,,naiv" si pur. 

Al vostru uneori Idiot

PS. Când unii se uită la poze să afle cum erau cu timp în urmă, eu recitesc gânduri. Și dacă cele de acum au riduri, le pun balsam de recitire si-mi vor zâmbi ca prin minune. Putem opune nostalgiei o conservare evoluativă?