Pe unde-am fost

De Primavara

Ce-mi place...la volum maxim

Da stiu...sunt toate femei...asa si? Eu m-am saturat de toate siropurile de pe facebook :)

Hypnotic Poison

Dupa ce aseara l-am mirosit si inca mai adulmec, astazi gasesc ca Monica Belluci ii face reclama. Cum de se intersecteaza ea cu placerile mele. Ieri Gotan azi parfumul...maine?

Enjoy - Sunday Munich

Pentru ca dupa Portishead inca exista Trip Hop de calitate.

Pentru dimineti cenusii si ploioase invaluiti in asternuturi...enjoy

Cand fluiera filmul a paguba

Am lasat nu de mult neterminata ideea despre filmul romanesc de dupa '89, reiau acum. Ultimii ani au insemnat pentru mine sute de filme, iar in total peste o mie, fapt care dincolo de subiectivism imi aroga un gust format si critica avizata. Pentru ca am invat sa vad intr-un film dincolo de subiecte si scenarii, tehnici de filmare, manipulari acolo unde au fost, ceea ce e cel mai important: valoarea ca intreg. Sunt multe filme care incearca mult si reusesc putin, si mai multe care sunt doar ceea ce sunt si acele cateva care trec dincolo de show si devin manifest, stare sau traire.

Filmul romanesc postdecembrist se zbate intr-o limitare perpetuua, care scuzabila la inceputuri devine inacceptabila in prezent. Sa nu ma suspectati de prejudecata, ar fi total nedrept. Avem actori extraordinari, regizori la fel, dar undeva toate aceste ingrediente de calitate se imbina intr-un produs finit unilateral. Cu cateva exceptii, temele filmului nostru sunt cateva si aceleasi: comunism, interlopi, parvenitism, coruptie, spirit corupt si drama sociala. De acord ca filmul inseamna si viata, dar filmul nostru a uitat sa viseze. De fapt el viseaza la premii si pentru ca premiile mai nou inseamna tabloidizare si reportaj socant, s-a adoptat metoda Fast Food. Nu e important ce mananci, important e sa aiba "brand" si sa se intample repede, fara efort si la costuri minime. Daca ne amintim ce filme romanesti au fost premiate in ultimii ani, regasim avort in timpul comunismului, coruptie in politia postdecembrita, monologul uni cersetor si grotescul unei inchisori comunale. Am invat ca ne vor cu handicapul la vedere si servim cu prisosinta si zic ei cu talent. Nu vad nici o diferenta intre cei ce sucesc mainile copiilor la nastere si ii trimit apoi la semafoare si cei ce dezgolesc partile urate ale tarii pentru a face spectacol la casele bogatilor cu ele. Am o singura intrebare : Unde e arta?  Daca nu ma insel exista o departajare: reportajul si filmul artistic. Repet, unde e arta? In filmul in care fluieratul e doar o metafora fortata de titlu, ideea dramei sociale se pierde in personajele oligrofene, in regia rigida, filmarea stil '70 si detalii inutile. Cand personajul caruia i se atribuie zbaterea interioara de a se smulge din drama si din conditia copilului parasit, isi propune ca singur scop iesirea din inchisoare pentru a scoate o oarecare la o cafea si a o "fute", atunci toata poleiala spirituala a filmului se descompune in nevoia de a demonstra cu obstinatie ca nimic in spatiul nostru nu poate tinde spre altceva decat spre grotesc.

Am uitat sa visam, am uitat sa imaginam, am uitat de noi frumosi si ucidem ideea ca dincolo de umbrele pesterii noastre se poate si frumos si in culori. 

Chiar daca pare o critica unilaterala, am vrut doar sa evidentiez aceasta tendinta de a iesi din tara doar cu imaginea grotesca spre amuzamentul si curiozitatea cumva maladiva a celor de afara. Stiu si filme frumoase trecute cu vederea din pacate intr-o lume a elitelor parca desprinse din caricaturile lui Goya.

In asteptarea culorilor in filmului romanesc  ma retrag spre un film de arta : Still Walking

Pe unde-am fost

O lume nebuna...sau bolnava

Stiu ca asteptati lucruri frumoase si promit ca vor fi imediat dar asta trebuia aratata. Citez:

"Nu m-a violat cum trebuia să mă violeze. Dacă o făcea cum trebuie, tăceam"

Si sunt convins ca e prima la moaste si la racle, facand cruci pioasa cu doua maini. Finalul e WOW