De azi iau vacanta si ma intorc apoi. Las aici muzica frumoasa, de ascultat cu sufletul usor si liniste. Sa avem drumuri bune, zile blande si oameni dragi aproape. Vacante frumoase si La Multi Ani.
"20 de ani degeaba", asa se intituleaza ultimul proiect al lui Tudor Gheorghe. L-a prezentat astazi la Ciutacu in emisiune. La chemarea Jurnalului National, s-a alaturat si dansul la Miscarea de Rezistenta, iar astazi in emisiune si-a sustinut demn dreptul de a face cultura si arta. Proiectul este de fapt o reeditare a proiectului "Mie-mi Pasa", de data asta, dupa cum ne-a obisnuit, impreuna cu orchestra simfonica si cor.Voi incerca sa pun la final fragmente, asta daca voi gasi pe net. Am gasit. A fost un adevarat privilegiu si noroc sa vad acest interviu, pentru ca Maestrul nu a mai aparut anul acesta la televizor. Vroiam de mult sa scriu despre Tudor Gheorghe. Imi place sa-i pronunt numele, pentru ca e singurul artist care mi-a definit substanta interioara de cand eram copil si pana azi. Pronuntandu-i numele, practic cuprind si readuc toate amintirile si starile aievea. La 4 ani am ascultat pentru prima oara cobza si baladele oltenesti. Nu stiu ce anume a vibrat in sufletul meu, dar de atunci si pana azi regasirea mea inseamna Tudor Gheorghe. Am crescut impreuna si Dansul si eu, atata doar ca eu am crescut prin Dansul. S-a definit ca artist, a fost exilat si s-a autoexilat in acea parte a culturii, unde daca nu simti si nu rezonezi, nu ai ce sa cauti. Daca Johny Raducanu recunostea ca jumatate din publicul lui e snob, neintelegand nimc din ceea ce asculta, la Tudor Gheorghe nu poate fi asa. Muzica si arta lui sunt atat de exclusiviste incat ori le iubesti ori iti provoaca indigestie si atunci sistemul le respinge. Spunea Maestrul intr-un concert, ca nu va face nicicand concerte pe stadion sau intr-o sala oarecare, din respect pentru poetii pe care ii canta. E o blasfemie spunea, sa il lasi pe Eminescu, Goga si Bacovia sa se rispeasca prntre tribune si coji de seminte. Si atunci concertele lui sunt exclusiviste, oarecum prohibitive prin pret, dar cine i-a vazut un concert simfonic stie ca acea arta nu are pret. Unic in arta pe care o face, ultim mohican in lupta cu oglinzile strambe ale elitelor de azi, resemnat cu un statut izolat, dar neobosit si continuu creator pentru iubirea muzicii, a poeziei romanesti si a publicului sau. Am scris nu demult ca e toamna generatiei lor, tot mai des cad frunze si se infing adanc si permanent in istorie, dar m-am bucurat ca Maestrul e inca verde si mai are atat de mult autentic si frumos de daruit. Pentru toate baladele copilariei, pentru doinele cantate pe carari de munte, pentru toata bogatia sufletului ce mi-a fost daruita, iti multumesc Tudor Gheorghe.
Si pentru ca spuneam de sansa de a fi vazut acest interviu, mai scriu pe scurt despre un alt filon al spiritului cultural, pe care am avut deasemenea norocul sa il vad cu o seara in urma. E vorba despre Maestrul Dan Puric, omul pe care l-am descoperit in urma cu doi ani, mai intai ca am al cuvantului si apoi ca om al artei. Interviul de ieri a fost tulburator, prin forma aproape nepamanteana a discursului sau. Omul acesta e singurul pe care atunci cand il ascult imi da impresia ca o forta superioara se exprima prin fiinta lui, iar dansul e doar un mesager sarguincios si dedicat. Imi stiti foarte bine parerea despre aspectele mistice ale societatii, dar cand acest om imi vorbeste despre spiritul profund al credintei, respingerea mea se transforma intr-o stare de admiratie si respect. Am auzit vorbind si predicand nenumarati preoti, dar dansul e singurul om care crede in harul si in credinta sa.
Exista deasemenea intr-o ciudata desi parca binecuvantata armonie si laicul Dan Puric. Artistul plin de interpretare, regie, viata sociala si discurs civic, reuseste sa devina in ultimii ani poate cea mai acuta voce a spiritului crestin pur imbracat si adaptat mercantilismului contemporan. Dar dupa 20 de ani...si dansul e singur.
Nu stiu cati dintre noi, mai stiu ce sa creada despre decembrie 89, eu unul consider ca le-au furat revolutia. Chiar daca a lor a fost doar entuziasmul si furia, moartea si suferinta, ei au considerat asta revolutia lor. Dar si aici arta dezinformarii a lucrat perfect, astfel incat azi avem doar certitudnea tinerilor morti si debusolarea sau dezinteresul celor care azi nu au repere. Dupa cum spunea Dan Puric, degenerarea unei natii se obtine prin disolutia elitelor si distrugerea reperelor.
Deseori ascult mirari naive si deopotriva sincere, atunci cand indivizi cu diploma si macar un raft de biblioteca personala la activ dau dovada prin vorbe sau manifestari, de multa prostie, uneori corcita nefericit cu rautate. Se pare ca tindem sa judecam precum vanzatoarele din magazinele de fite. Le stiti pe cele daruite cu harul de a-ti estima valoarea hainelor si a portofelului dintr-o privire, si in functie de cota te mai privesc sau nu. La fel, multi dintre noi tind sa inobileze cu valoare umana pe oricine care nu da cu tarnacopul sau care poate dovedi cumva ca a citit si altceva decat pagini cu poze. Analizam superficial si dupa propriul sistem de axe, uitand deseori sa intelegem ca inainte de scoli si carti exista genetica si cei sapte ani de-acasa. Se considera cumva ca anumite atribute se exclud. Sa nu uitam ca cele mai perverse minti ale istoriei nu au dus lipsa nici de inteligenta si nici de cultura. Deasemenea, nativul firii nu poate fi anulat cu atat mai putin redirectionat prin educatie, ci poate fi cel mult estompat. Din ce stiu si vad, valoarea unui om se insumeaza prin experienta personala de viata, acordata si mulata pe firea si trasaturile native. Nu il vei putea imbraca pe Quasimodo in frac si sa te astepti sa arate ca Pierce Brosnan. Educarea spiritului e directionata in ultima instanta de alegeri personale si prin urmare nu educatia ne defineste ci fiecare se exprima prin nivelul de educatie acumulat. Fondul e acelasi, se poate schimba forma. Deci, cand vom mai avea uimiri despre oameni cu potential intelectual, sa ne uitam cum privesc si ce fac in timpul liber.
Mai stim sa ne fie dor de noi? Sau suntem naivi sa credem ca ramanem la fel? Deductia logica ar fi, ca pentru a ne fi dor, ar insemna ca acum nu ne e bine. Sau poate ca e bine si acum, dar atunci eram mai mult, mai intens si mai liber. Intelepciunea iti aduce uneori darul alegerilor bune, dar ea vine in timp si situatiile de ales se pot schimba chiar in timp ce devenim intelepti, asa ca e posibil ca pentru unele lucruri sa nu fim niciodata pregatiti. Cati dintre noi simt ca-si pierd spontaneitatea? Ca sa ne intelegem, nu pledez aici pentru infantilismul tomnatec. Cine nu intelege ca a fi copilaros, nu e echivalent cu o prelungire nefireasca si neadaptata a unei atitudini pubertine, atunci sa dea restart mission. Cel mai important zic eu, e sa fim pragmatici si sa ne negociem limitele cu noi si lumea. Daca alegem unilateral, noi pierdem. Trebuie sa respectam limitele ei dar sa stim sa ne lasam si loc pentru a-l umple cu teren de joaca sau cu orice, dupa cum ne vor fi culorile sufletului. Cred ca cei ce isi asuma habotnic si unilateral starea de maturizare, fac la fel o imensa greseala, unii dintr-o ciudata stare de snobism altii poate ca o trecere fireasca spre adevarata lor fire incapabila de bucurie.
Spontaneitatea, cea de care vorbeam, este opusul comoditatii cotidiene. Diminuarea pana la inlaturare a momentelor tot mai lungi intre gandul de a face ceva si actiunea de a face. Se intampla tot mai des ca acest timp sa creasca pana la anularea actiunii. Si asa ne obisnuim sa pierdem atat de multe lucruri, care culmea, ne placeau si ne faceau bine. Pretexte de "oameni mari" se vor gasi imediat si tot timpul, in schimb zvacniri atat de greu. Daca lasam un copil singur, se joaca atat de absorbit si creativ. Daca suntem lasati singuri, ne simtim ca intr-o sala de asteptare.
Am preferat, si pentru ca asa mi-e firea, ordinea din dezordinea mea, pentru ca daca as vedea zi de zi acelasi obiect in acelasi loc, e posibil ca intr-o zi sa nu-l mai percep de loc, desi e acolo.
Toate aceste ganduri pleaca de la o discutie cu un om drag, despre echilibru. Ca sa fiu mai exact, am pus abia doar ipotezele discutiei. Urmeaza sa imbracam aceasta idee peste doua saptamani, impreuna cu alti oameni frumusi si buni. Aceasta anticipare imi umple sufletul de freamat si nerabdare. Sunt oameni care ma fac sa imi aduc aminte de mine. Oameni care mai stiu sa se joace cu idei si ganduri, oameni care mai stiu sa provoace imaginatii, oameni care sunt copilarosi tocmai pentru ca inteleg ce importanta e joaca pentru sanatatea sufletului matur, oameni de care imi e dor.
Vom avea zilele astea stari de spirit mai bune, din reflex sau constient, cu totii vom avea supapele mai larg deschise, filtrele se vor mai relaxa. Daca atunci cand stam la semafor, nu vom mai privi cenusiul trotuarului si vom ridica privirea macar spre acoperisuri, daca nu mai sus, poate atunci gandurile si perceptiile noastre se vor deschide si ne vom surprinde ca se poate si altfel si mai frumos, cu aceleasi resurse. Putem incerca.
Iar daca cateodata avem noroc sa ne aducem aminte si sa ni se faca dor de noi, pacatul nostru ar fi sa nu ne oprim si sa privim clipele care ne-au adus aici. Avem timp pentru toate.
Erica Jennings - It's a lovely day
Melodia care mi-a inspirat coltul, felul de a fi si poza de front blog.
Se spune ca atunci cand vorbesti despre ceva ce iti este mai putin placut, pentru a diminua incarcatura negativa, e bine sa eviti folosirea negatiilor si mai ales a cuvantului "NU" . Tehnica e mai ales folosita la interviuri si in discutii de negociere. Dar pentru ca nu ma aflu in nici una din situatii, imi voi asuma si voi asimila intreaga energie a acestui sentimet: NU.
NU mai vreau sa ma consider concetatean cu imbecilii. Voi considera Romania ( macar pentru urmatorii 5 ani) ca un Hotel unde am si eu o camera si pentru care trebuie sa platesc taxe. Am si prieteni in acest hotel, cu care ma mai vad din cand in cand. Dar atat.Nu vreau sa am drepturi egale cu cel care a votat cu capul intr-o galeata sau sacosa portocalie. Nu pot sa inteleg de ce, cei care au ales sa plece din tara hotarasc ce se petrece aici. Sa-si asume plecarea pe de-a-ntregul.
Intr-un hotel nu ma intereseaza daca managerul e prost. Pentru ca un Hotelul nu-mi apartine si nu ma obliga. Asa ca ma exilez intr-un Hotel numit Romania.
Nu ma mai chinui sa inteleg ce ne lipseste pentru a scapa din blestemul firii noastre aplecate spre vulgaritate si smecherie. Ma declar coplesit. Ne vom merita soarta, iar unii nici nu-si vor da seama ca si-au pus singuri funia de gat. Poate pentru ca va avea arome de alcool si grasime.
Si se mai spune ceva. Daca cineva reuseste sa te pacaleasca odata, sa-i fie rusine. Daca reuseste si a doua oara, sa-ti fie rusine. Suntem ceea ce mancam, ceea ce bem si ceea ce votam.
Pentru cei care l-au votat pe luptator le doresc sa traiasca bine, iar cand termina sa o ia de la capat ca intr-o vesnica si idioata reincarnare. Pentru mine speranta in romani s-a transformat in certitudinea imbecilitatii.
Sunt ganduri haotice, neprelucrate, imi reprim frustrarile si ciuda pentru ca oricum nu mai merita. Iar cand imnul national va fi o melodie de-a lui Guta, sper ca diaspora sa cumpere melodia de pe net, asa cum stiu ei ca e civilizat. Cat despre ai nostri de aici, te vor injura si iti vor spune comunist daca le aduci aminte de Anton Pann si iti vor servi langa o bere la 2 litri, imnul national pe versuri de Horia Roman Patapievici si muzica lui Nicolae Guta. Caci pana la urma, suntem cu totii ,,urmasii lui Traian Basescu".
Renunt la dreptul de a-mi fi furat votul, renunt la obligatia de a mai fi mandru ca sunt roman, renunt la dreptul cetatenesc de a alege doar intre doua rele, renunt la a-mi egala votul cu cel al concetateanului meu care vrea stapan. Si in general renunt.
Acesta e ultimul post despre mine ca "cetatean" in Romania. Imi iau 5 ani camera la hotel si nici nu mai vreau sa stiu.
margineanu-cadeeee
Si pentru ca scena finala din filmul Asfalt Tango cuprinde un singur cuvant, ne asezam si citam: ,,Căcat"
Deseori mi se intampla sa vad si sa aud insiruiri de fapte si trairi, stari care adunate cu rabdare si asezate in timp precum margelele pe un fir de ata, se pot transforma in povesti. Fiecare trecem in fiecare zi cu privirea si pasul printre fraze din povestile oamenilor din jur. Unii le scriu mai mult singuri, altii prefera coautorii, dar fiecare adoarme scriind cu propria caligrafie "sfarsit" sau "va urma".
Celor din jurul nostru le stim povestile si le impartasim pe ale noastre. Pe cei ce trec pe langa noi doar ii privim jucandu-si rolurile lor, iar cand gasim ceva interesant, zabovim mai atenti cu privirea. Uneori ne implicam si in povesti straine, din placerea de a juca, din drag de povesti sau pur si simplu din lipsa de scenariu propriu. Orasele si strazile sunt razboiul pe care se tes haotic si deslanat povestile fiecaruia dintre noi. Interesant ar fi sa poti urmari de undeva de sus cum fiecare la un moment dat, probabil trecem si ne intersectam firul povestii noastre cu atatea alte fire de povesti pe care nu le vom sti niciodata, dar pe care le-am atins. Scriu despre povesti si intersectari pentru ca cineva imi spunea si imi atragea atentia ca oamenii nu privesc si nu au rabdare sa asculte. Stiu ca ne grabim, ca ne enervam, ca deseori ce vedem nu ne place, dar cu privirea in pamant sau absenta vor trece si putinile lucruiri frumoase pe langa noi. Si scriu despre povesti pentru ca de vreo 2 saptamani citesc fraze din povestea unui batran care in fiecare seara apare in coltul casei mele. Se iveste intotdeauna seara, impreuna cu un maidanez gri, nedezlipit de picioarele batrane ale stapanului. Sta linistit in coltul strazii, uneori citeste ziarul, dar de cele mai multe ori, sta drept cu mainile la spate, privind la oamenii din jurul lui. Nu stiu cat de insingurat este acest capitol din viata lui, nu stiu cati oameni simt in graba lor ca cineva ii priveste, dar eu ma bucur ca il pot privi pe batran privindu-i pe ei. Si poate intr-o zi il voi intreba despre povestile din coltul strazii. Si scriu despre povesti pentru ca pana si oamenii cei mai simpli pot avea istorii frumoase si intense, doar trufia nu ne lasa sa ascultam dincolo de superioritatea noastra, si atunci, putem pierde adevaruri simple. Cand eram copil am auzit o poveste adevarata despre un om care toata viata si-a petrecut-o in bautura, rautate si ura. Era un munte de om, temut de toti cei din jur si care astepta doar boala si moartea. Pana in ziua in care, pe drumul spre casa, i-a iesit in cale un cocolos negru de blana. A luat puiul de caine in casa si dupa o noapte in care vecinii spun ca a plans, nu a mai baut niciodata si toti anii care au urmat, el si cainile au fost nedespartiti.
Pentru bogatia povestilor noastre prin frumusetea povestilor lor, va conjur sa priviti si sa ascultati. Povestile sunt tot ce ne ramane.
Melodia care ma face sa fiu bun, cu zambet, cu fiori si dragoste de sunet. Lasati prejudecatile si primiti cuvintele si simfonia sa va mangaie si sa va arunce in valuri de ritm. Si de maine scriu.
