Calatorind cu romanii

De-ar fi numai drumurile dezastruoase in Romania poate am putea suporta. Insa, pentru cei care sunt nevoiti sa apeleze la transportul in comun, o frustrare in plus o reprezinta vecinii de calatorie, care nu sunt oricum, ci vajnici detinatori a unor principii bahice de neclintit. Din pacate oroarea e mai ampla decat imi permite imaginatia. Acesti insi cu ochii injectati, brute infecte, mai detin, pe langa multe altele, si o combinatie letala de nesimtire crasa, prostie si un soi de "bravada" inutila si complet nejustificata, care isi gaseste radacinile in porniri libidinoase de mari cuceritori de inimi. Proximitatea cu astfel de caractere abjecte ma infioreaza. Sincer, marturisesc ca nu de putine ori in mintea mea s-au desfasurat scene cu mare incarcatura justitiara. Insa, din pacate, doar la atat ma pot rezuma. Cand crezi ca le-ai indurat pe toate, rebutul isi scoate asul din maneca. Trece la atac direct, isi dezvaluie latura de tip pontos si apare in chip de Don Juan. Acum mai mult ca niciodata, visele mele justitiare sunt indreptatite.
Of, am vorbit de vesnicele aceleasi drumuri, de odraslele insolente ale lui Bachus, acum mai ramane sa ma plang de conditiile de transport. Toti cei din microbuz devin insurmontabil un tot unitar, nu de alta dar se face economie de microbuze, de soferi si de aparate de aer conditionat.
Lasati toti muritorii intr-un singur microbuz, vorba aceea, daca incap care e problema?! Insa, problema este ca aceasta supraaglomerare ne aduce la un asemenea grad de familiaritate cu restul vecinilor de suferinta, care sunt in cea mai mare parte "nesimtitori", incat nu de putine ori, in urma unei astfel de calatorii, eu insami ma trezesc prinsa in mrejele aburilor alcolizati emanati de suflete rancede.
Dar, concluzia foarte trista e ca nu ai cui sa te plangi, nu exista nimeni caruia sa-i pese, nu exista o protectie a consumatorului. Nu-ti convine mergi pe jos, ori induri, ori iti iei campii.
Te gandesti ca toate astea nu vor mai fi, atunci cand vor inceta sa mai respire cei cu grave tulburari de bun simt. Insa, din pacate, toti cei care-si respecta menirea, vor insamanta generatii de astfel de insi ce le vor lua locul; poate mai multi si mai agresivi. Dati-mi voie sa strecor o digresiune, pentru a ilustra si mai bine expansiuni viitoare. Am vazut pe Discovery (ca sa fiu in asentimentul postului ) un documentar despre meduze. Aceste fiinte primordiale ne-au precedat ca existenta si ne vor continua cu siguranta. Din motive lesne de inteles, au inceput sa se inmulteasca peste masura. Prima reactie a oamenilor s-a concretizat in anihilarea progresiva a acestora. Insa, tehnicile de aparare ale meduzele ne depasesc net capacitatea de distrugere, in sensul ca, atunci cand se simt amenintate elibereaza milioane, poate chiar miliarde de generatii viitoare, asigurandu-si supravietuirea fara drept de tagada.
Acum, aceasta paranteza fiind incheiata, cred ca ati inteles unde am vrut sa bat.
Vlastarele brutelor au ce si de la cine sa invete.
E ca o paradigma care se innoieste de la generatie la alta.

scris de Paula

Scara blocului, garajul cu mici si comertul de bordura

Motto: ,, E o scara ipocrita, e o scara tot pamantul "
Victor Socaciu

Ascultam de curand melodia lui Victor Socaciu- Iubire fara acte, si mi-am adus aminte si de ironia cuiva care zicea ca pentru multi blocurile sunt o mare ulita pe verticala. Intr-adevar, oare nu pentru toti, scara blocului a fost primul loc de socializare?
Desi stau de ani buni la casa, nu uit ca primul contact cu lumea a inceput pe scara blocului. In scarile de bloc si in balcoane, pe paturi si presuri de usi, ne-am facut primele locuri de joaca. Acolo am invatat sa schimb lucruri, sa joc carti si jocuri cu zaruri. In scarile de bloc, mai mare fiind, invidiam, asteptand sa mi se intample si mie, iubirile baietilor de pe scara. Acolo, in serile ploioase de toamna, printre fum de tigara si coji de seminte, s-au spus atatea povesti de viata, s-a ras haotic, s-a plans si s-au schimbat atatea nuante de ganduri si vorbe. Fiecare scara de bloc are istoria ei, fiecare balustrada si usa de lift poarta amintirea atator generatii. Fiecare etapa din noi e legata atat de strans undeva de scara unui bloc, incat la un moment dat aproape ca e nedrept sa privim acest spatiu, ca pe unul neutru, ce face doar legatura intre apartamente. Ea capata personalitatea oamenilor ce o trec si a tinerilor ce o umplu. Fiecare e altfel, fiecare e fascinanta. E locul cu cea mai mare incarcatura spirituala urbana. Poate parea o blasfemie, dar eu asa cred. De aceea, de cate ori intru intr-o alta, incerc sa-i simt si sa-i intuiesc energia.
Dupa ce varsta ne trece de etapa scarii de bloc, multi dintre noi si cei care au, se muta la garaj. Acolo e spatiu de evadare, sus e aglomerat iar scara e pentru tineri. Caci ancestral simtim nevoia locului pe pamant si nu cocotati la etaje. Si mai e si loc in fata de un gratar iar inauntru de beci. Iar aceste atuuri il transforma detasat in prima optiune, in febra evadarii din cutiile de chibrituri.
Si pentru a implini tabloul, nu in ultimul rand, un alt loc mustind de energie vie, sunt pietele de bordura. Pe dreapta o bodega cu scaune de metal si musterii zgomotosi, langa ea un perimetru unde se vand baloane, jucarii, genti si de toate. Mai retras, parca firesc, un anticariat ambulant imprastiat pe asfalt si apoi 3 tarabe cu zarvaturi. Pe stanga sunt iar jucarii si genti, apoi rupt din peisaj un ins ce vinde momeli in 3 paharele de plastic, inconjurat de pescari povestitori, apoi ziare si paturi, vesela si iar zarvaturi. Un targ de negustori decazut, pastrand totusi undeva izul romantic al targovetilor si negocierilor de demult.
Ma intorc acum in cartierul meu de centru. Cu strazi largi si mai putine blocuri, garaje mai deloc, mai mult terase si cladiri ale unor institutii. Mai putin ingramadit, imbiind spre plimbare. Dar parca il simt neutru, fara personalitate. Nu il regret, acum imi place. Dar ma bucur ca am crescut intr-o scara de bloc, langa garaje si imi place sa ma plimb prin pietele de bordura. Nu m-as intoarce, imi place unde sunt. Dar precum un ins ce a lasat fumatul, mi-e placut sa simt din cand in cand fumul de la tigari straine.


Victor Socaciu - Iubire fara acte

Remember

Dimineti de vara la 5.30. Dimineti stiute de toti prin graba plecarii spre nu conteaza unde. Nici o dimineata ca asta nu se lasa nebagata in seama. Nicicand, ca aici, nu e noaptea alungata mai brutal si inceputurile mai deodata. Indragostiti cu rasarituri sau doar plecari spre case, nerabdarea evadarii, freamat de calatorie, rupere de vise adanci, copulari in nestire si responsabile rutine, toate se precipita la ora aceasta. Daca o pierzi, lucruri s-au intamplat deja si au inceput de mult. Sa te opresti si sa vezi, sa stii doar pentru ca ai fost. Nu poti intui aerul tras adanc in nari si nici lenjeria mai stransa pe tine. Nimic din afara nu incarca mai mult, daca lasi sa patrunda de-a valma, ora incarcata de noapte si zori. Talpa goala, pe iarba cu roua sau gresia urbana, nu resimte mai acut pofta de mai departe, sau...din nou spre noapte. E ora facuta sa miste granite dintre vise de noapte si vise de zi. Dimineti de vara la 5.30, tablouri in care te opresti ca sa simti inceput pur si simplu. Dimineti de vara la 5.30, clipe cu contururi in camp deschis fara putinta de-a se ascunde. E totul pana aici.


Horia Brenciu-Septembrie luni

Cand spectacolul nu mai continua !

Motto: ,, I touched her thigh and death smiled "
Jim Morrison

Ieri specatacolul s-a oprit. Ca din imense ecluze se vor scurge zvonurile, detaliile picante, copiii, femeile, fratii si fanii de inmormantare. Va ramane doar muzica, vocea si dansul.
Legendele nu mai fac spectacol. Devin spectatori ai amintirilor noastre despre ei.
Specatacolul s-a oprit.


Un fel de testament pentru cei ce devin legende
Jim Morrison - The severed garden

PS1.
Pentru ca tema testamentului e Adagio de Albinoni, pun piesa originala.
O muzica a caderii si renasterii.


TOMASO ALBINONI : Adagio

In Memoriam..." Du-ma cu tine la capatul lumii "

Putini cred ca au stiut, si mai putini cred ca-si amintesc ca la Radio Romania Actualitati a existat acum cativa ani buni o emisiune exceptionala. S-a numit ,, Du-ma cu tine la capatul lumii " si a fost realizata de doi oameni minunati: Mihai Cosmin Popescu si Ana Maria Zaharescu. A fost o emisiune gazduita de cei doi dar scrisa de ascultatori. Pe anumite teme fiecare isi trimitea gandurile, in vers, in proza sau oricum. Erau ore rupte parca din alta lume, erau ore de visare si de incantare. Am asternut si eu ganduri in emisiune, ganduri ce au aparut in cartea emisiunii, ganduri si stari de care imi e atat de dor. Si mai avea emisiunea aceea ceva. Vocea Doamnei Zaharescu. Blandetea si mangaierea isi aveau definitiile in sunetul acela. Au fost aproape doi ani de incantare si nopti cu vise, inspiratie si vers. Si pentru ca orice lume are un capat, emisiunea s-a oprit brusc, atunci cand Doamna a disparut dintre noi.
Dar pentru mine aceasta emisiune a mai avut o poveste paralela. Exista o colaboratoare a emisiunii care prelua apelurile telefonice si le transcria. Nu era angajata, era o ascultatoare care se oferise sa faca asta. Dupa cum aveam sa aflu, vocea si ceea ce scriam, i-au dat imboldul sa prelungim convonrbirea telefonica dincolo de spatiul emisiunii. Si pentru ca a vorbi pe fix nu costa mai nimic, de atunci au urmat zeci de ore cu ganduri si vorbe. Avea acea voce buclucasa de copil pus pe sotii, dar care la fel de usor se putea transforma intr-o minunata adiere de sunete recitate. Mintea ei vie, naivitatile dorite si asumate ii dadeau aerul acelei femei careia ii sta la fel de bine si stie la fel de bine, sa poarte toc si apoi sa se alinte in lenjerii cu ursuleti.
Vorbele noastre au fost tot timpul cuminti si ferite de spatiile noastre personale. Desi perceptiile noastre au fost doar prin voce, o prietenie frumoasa s-a materializat firesc stiind fiecare despre vorba blanda a celuilalt. Georgiana nu m-a lasat niciodata sa-i aflu varsta, s-au ce face. Nici nu-mi trebuia, caci pentru ganduri nu ai nevoie de varsta. Dupa cateva luni discutiile au fost din ce in ce mai rare, zambetul ei mai firav. Blandetea era aceeasi. Stiam de la ea ca a avut minore probleme de sanatate. Suna doar ea la cateva luni, caci eu nu aveam numarul ei, pana atunci vorbeam cand ea era la radio. Apoi jumatate de an tacere. Ma impacasem cu ideea unui lucru neinteles. Si a revenit. Era tot vesela, un pic de oboseala in voce...dar se vroia vivace. Am pornit iarasi intr-o evadare frumoasa de ganduri, nimic din vorbele ei nu prevestea durerea, ma bucuram doar de prietenia noastra. Mi-a dat numarul ei de mobil, fapt ce m-a surprins, dar nu am stricat momentul cu intrebari. Si a plecat. Cam doua luni telefonul a fost inchis. Cand intr-un final a sunat ma pregateam sa o cert. A raspuns o voce straina si tot discursul meu s-a prabsuit intr-o lipsa totala de vorbe. Zambetele si bucuria s-au inchis brusc intr-o ascultare naucita. Georgiana murise in urma cu o luna, se luptase 2 ani cu necrutatorul cancer. Avea 50 de ani, iar cea care raspunsese era nora ei. Ii vorbise de mine ca de un prieten drag. Convorbirea a fost scurta, caci nu stiam ce sa-i spun mai mult strainei. Tot ce stiam era ca acel om timp de aproape doi ani a vazut in mine evadarea in gand din fata bolii, si nici un moment nu a pus pe umerii mei povara sufletului ei chinuit. A tinut sa-si pastreze nealterat singurul loc care nu-i aducea aminte de boala. Nu puteam in acele momente sa simt altceva, decat o admiratie dincolo de puterea mea de intelegere. Se trasese cortina peste o piesa de teatru scrisa de actorul de pe scena si jucata impreuna cu actorul din sala.
Ieri l-am auzit pe Mihai Cosmin Popescu vorbind despre emisiune si atunci am scris povestea pe care de mult vroiam sa o astern. Si nu pentru ca as putea uita, nu pot uita. Dar scriind, aduc cel mai corect omagiu unor oamenii si unei emisiuni care s-a nascut din scris.
Multumesc Doamna Zaharescu. Georgiana, noi ne mai auzim la telefon.



Nicu Alifantis: Vals

PS. Am sa redau crampei din atmosfera emisiunii. Tema: daca ar fi sa scapati prin buzunarul rupt un gand bun si unul rau, dupa care v-ar parea rau?
Ceea ce am scris se potriveste de minune acum cu pasii ce ma vor purta curand pe creasta Fagarasului.

Am iesit dimineata din cort
Privind catre creasta din zare
Voiosi m-asteptau pasii sa-i port
Prin padure, spre varf, pe carare.

Si urcand, la un hop, l-am pierdut:
Un gand, nici rau, nici bun, ca oricare
M-am oprit sa il caut, s-ascult
Asta e, o luase-nainte spre zare.

Pe drum mi-a zambit un strain
Si mi-a pus in pumn doua boabe:
Pentru gandul pierdut din senin
Iti dau un vis de zi si unul de noapte.

Privind imbatat zborul de vulturi
Mi-amintesc de ceea ce sunt:
Un drumet ce pierde si cauta ganduri
Iar darul de vise il pierde in vant .

Stainul zambindu-mi dispare
Punandu-mi in palma manunchi
De vise, de nori si de soare
M-asez fericit in genunchi.