Desi masochismul e conform DEX o perversiune sexuala, sa nu uitam ca tot ce e pervers pleaca cumva din creier. Sau ne nastem perversi si atunci e o boala? Nu stiu si nu dezbat acum. Dar stiu sigur ca extrapolarea masochismului spre sentimental tine de ceea ce ne dorim sa fim.
De mult am vrut sa scriu despre asa ceva, sunt convins ca toti am experimentat o forma mai usoara sau mai intensa a dependentei.
Cred ca totul tine de etape. De etapa emotionala prin care trecem. De etapa de maturizare la care am ajuns...dar mai ales de etapa de autocontrol in care suntem.
Pentru ca daca putem intelege exaltarile adolescentine, cand suferinta face parte din calcifierea sistemului nostru intim, cand aceasta apare autoindusa la cei trecuti de primele experiente, aproape de starea de dependenta , atunci eu clasez drept masochism si nu mai pot empatiza.
Nu voi da exemple, fiecare le are in jur, sau personale. Eu insumi am experimentat, hipnotizat oarecum de starea aceea.
Pana la urma, cred ca totul vine dintr-un joc de putere, de orgoliu. Trufia combinata cu sentimetul e un amestec afrosidiac. Momentul de dominatie transformat brusc in umilinta iti da motivatii noi, tinte si lupte noi.
Oare daca ne oprim doar sa fim, nu ne mai e bine cu noi? Sau spaima de banal ne mana in lupta, crezand ca daca nu avem iubire spectacol inseamana ca nu acolo trebuie sa ne oprim? Oare mai stim sa iubim pentru bucuria noastra sau doar pentru o idee spectaculoasa inchipuita candva. Sau nu mai vorbim demult despre iubire?
Am auzit si motivatia plictiselii. Nu tine. Te plictisesti cand asteptarile tale nu sunt impreuna cu cel de langa tine, ci au legatura poate cu amintirea unei iubiri trecute sau cu a uneia neimplinite.
Sa-i credem pe cei ce spun ca nu pot altfel? Dar oare vor? Dar oare stiu?
Nu stiu. Nu dau raspunsuri. Reactionez doar. Cand nu e bine pleci. Daca mai stai...asuma-ti. Cred iar ca e vorba de etape. Le fel cum cred ca nu toti trec de ele.
Nu e protest, e mirare, caci pare sport national. Nu e revolta, caci nu ma atinge. Stiu doar ca se poate si bine si altfel. Eu nu voi mai fi niciodata acolo. Nu mai stiu, nu mai pot, nu mai e in mine. Si imi place.
PS. Ramane sa ma mai las si de fumat .
PS2. Acest post nu e neaparat un eseu legat, ci doar ganduri in ordine aleatoare.
De mult am vrut sa scriu despre asa ceva, sunt convins ca toti am experimentat o forma mai usoara sau mai intensa a dependentei.
Cred ca totul tine de etape. De etapa emotionala prin care trecem. De etapa de maturizare la care am ajuns...dar mai ales de etapa de autocontrol in care suntem.
Pentru ca daca putem intelege exaltarile adolescentine, cand suferinta face parte din calcifierea sistemului nostru intim, cand aceasta apare autoindusa la cei trecuti de primele experiente, aproape de starea de dependenta , atunci eu clasez drept masochism si nu mai pot empatiza.
Nu voi da exemple, fiecare le are in jur, sau personale. Eu insumi am experimentat, hipnotizat oarecum de starea aceea.
Pana la urma, cred ca totul vine dintr-un joc de putere, de orgoliu. Trufia combinata cu sentimetul e un amestec afrosidiac. Momentul de dominatie transformat brusc in umilinta iti da motivatii noi, tinte si lupte noi.
Oare daca ne oprim doar sa fim, nu ne mai e bine cu noi? Sau spaima de banal ne mana in lupta, crezand ca daca nu avem iubire spectacol inseamana ca nu acolo trebuie sa ne oprim? Oare mai stim sa iubim pentru bucuria noastra sau doar pentru o idee spectaculoasa inchipuita candva. Sau nu mai vorbim demult despre iubire?
Am auzit si motivatia plictiselii. Nu tine. Te plictisesti cand asteptarile tale nu sunt impreuna cu cel de langa tine, ci au legatura poate cu amintirea unei iubiri trecute sau cu a uneia neimplinite.
Sa-i credem pe cei ce spun ca nu pot altfel? Dar oare vor? Dar oare stiu?
Nu stiu. Nu dau raspunsuri. Reactionez doar. Cand nu e bine pleci. Daca mai stai...asuma-ti. Cred iar ca e vorba de etape. Le fel cum cred ca nu toti trec de ele.
Nu e protest, e mirare, caci pare sport national. Nu e revolta, caci nu ma atinge. Stiu doar ca se poate si bine si altfel. Eu nu voi mai fi niciodata acolo. Nu mai stiu, nu mai pot, nu mai e in mine. Si imi place.
PS. Ramane sa ma mai las si de fumat .
PS2. Acest post nu e neaparat un eseu legat, ci doar ganduri in ordine aleatoare.
unii se regasesc aici....sper ca intr-o zi sa pot spune ca nu ma atinge
RăspundețiȘtergerecand nu e bine, pleci. si iti asumi si asta. si ramasul, si plecatul, trebuie in egala masura asumate. ce te faci, insa, atunci cand nu poti sa faci nici una, nici alta. nu ai pleca, ca sa nu ramai cu intrebarea "what if?" si speri la un "mai bine", si nici nu ai ramane, pentru ca nu esti implinit. nu e masochism atunci cand asteptarile sunt realiste. e drept ca de multe ori ne inselam singuri si ne prefacem ca nu vedem-asta e masochism asumat, dar imbracat in haine de gala. in definitiv, nimeni nu isi doreste sa sufere. cat depre cei care isi doresc fericirea, nu mai stiu cat de multi sunt cei care si-o pot asuma in totalitate, pentru ca iata o relatie sine qua non perfecta, chiar daca nu foarte bine echilibrata. vin toate la pachet, ca intr-o cutie a Pandorei. si nu e vorba de etape, de varsta sau experienta. Sufletul nu tine cont de ele, ci doar ratiunea. si, de cate ori, sa fim onesti, am fost (ne)ferciti rational. automutilarea tine de realizarea la nivel de subcontient (dar nemarturisita) de cat de pedepsit trebuie sa fii, de cate bice sa-ti mai dai peste suflet ca sa meriti sa rasara soarele si pe strada ta. inauntrul nostru stim cand si daca meritam sa fim cu adevarat fericiti, si atunci vom renunta la orice forma de autoflagelare. si da, e vorba de etape doar in masura in care reusesti sa te ierti si sa te lasi sa fii. si sa iubesti.
RăspundețiȘtergere