De azi iau vacanta si ma intorc apoi. Las aici muzica frumoasa, de ascultat cu sufletul usor si liniste. Sa avem drumuri bune, zile blande si oameni dragi aproape. Vacante frumoase si La Multi Ani.
"20 de ani degeaba", asa se intituleaza ultimul proiect al lui Tudor Gheorghe. L-a prezentat astazi la Ciutacu in emisiune. La chemarea Jurnalului National, s-a alaturat si dansul la Miscarea de Rezistenta, iar astazi in emisiune si-a sustinut demn dreptul de a face cultura si arta. Proiectul este de fapt o reeditare a proiectului "Mie-mi Pasa", de data asta, dupa cum ne-a obisnuit, impreuna cu orchestra simfonica si cor.Voi incerca sa pun la final fragmente, asta daca voi gasi pe net. Am gasit. A fost un adevarat privilegiu si noroc sa vad acest interviu, pentru ca Maestrul nu a mai aparut anul acesta la televizor. Vroiam de mult sa scriu despre Tudor Gheorghe. Imi place sa-i pronunt numele, pentru ca e singurul artist care mi-a definit substanta interioara de cand eram copil si pana azi. Pronuntandu-i numele, practic cuprind si readuc toate amintirile si starile aievea. La 4 ani am ascultat pentru prima oara cobza si baladele oltenesti. Nu stiu ce anume a vibrat in sufletul meu, dar de atunci si pana azi regasirea mea inseamna Tudor Gheorghe. Am crescut impreuna si Dansul si eu, atata doar ca eu am crescut prin Dansul. S-a definit ca artist, a fost exilat si s-a autoexilat in acea parte a culturii, unde daca nu simti si nu rezonezi, nu ai ce sa cauti. Daca Johny Raducanu recunostea ca jumatate din publicul lui e snob, neintelegand nimc din ceea ce asculta, la Tudor Gheorghe nu poate fi asa. Muzica si arta lui sunt atat de exclusiviste incat ori le iubesti ori iti provoaca indigestie si atunci sistemul le respinge. Spunea Maestrul intr-un concert, ca nu va face nicicand concerte pe stadion sau intr-o sala oarecare, din respect pentru poetii pe care ii canta. E o blasfemie spunea, sa il lasi pe Eminescu, Goga si Bacovia sa se rispeasca prntre tribune si coji de seminte. Si atunci concertele lui sunt exclusiviste, oarecum prohibitive prin pret, dar cine i-a vazut un concert simfonic stie ca acea arta nu are pret. Unic in arta pe care o face, ultim mohican in lupta cu oglinzile strambe ale elitelor de azi, resemnat cu un statut izolat, dar neobosit si continuu creator pentru iubirea muzicii, a poeziei romanesti si a publicului sau. Am scris nu demult ca e toamna generatiei lor, tot mai des cad frunze si se infing adanc si permanent in istorie, dar m-am bucurat ca Maestrul e inca verde si mai are atat de mult autentic si frumos de daruit. Pentru toate baladele copilariei, pentru doinele cantate pe carari de munte, pentru toata bogatia sufletului ce mi-a fost daruita, iti multumesc Tudor Gheorghe.
Si pentru ca spuneam de sansa de a fi vazut acest interviu, mai scriu pe scurt despre un alt filon al spiritului cultural, pe care am avut deasemenea norocul sa il vad cu o seara in urma. E vorba despre Maestrul Dan Puric, omul pe care l-am descoperit in urma cu doi ani, mai intai ca am al cuvantului si apoi ca om al artei. Interviul de ieri a fost tulburator, prin forma aproape nepamanteana a discursului sau. Omul acesta e singurul pe care atunci cand il ascult imi da impresia ca o forta superioara se exprima prin fiinta lui, iar dansul e doar un mesager sarguincios si dedicat. Imi stiti foarte bine parerea despre aspectele mistice ale societatii, dar cand acest om imi vorbeste despre spiritul profund al credintei, respingerea mea se transforma intr-o stare de admiratie si respect. Am auzit vorbind si predicand nenumarati preoti, dar dansul e singurul om care crede in harul si in credinta sa.
Exista deasemenea intr-o ciudata desi parca binecuvantata armonie si laicul Dan Puric. Artistul plin de interpretare, regie, viata sociala si discurs civic, reuseste sa devina in ultimii ani poate cea mai acuta voce a spiritului crestin pur imbracat si adaptat mercantilismului contemporan. Dar dupa 20 de ani...si dansul e singur.
Nu stiu cati dintre noi, mai stiu ce sa creada despre decembrie 89, eu unul consider ca le-au furat revolutia. Chiar daca a lor a fost doar entuziasmul si furia, moartea si suferinta, ei au considerat asta revolutia lor. Dar si aici arta dezinformarii a lucrat perfect, astfel incat azi avem doar certitudnea tinerilor morti si debusolarea sau dezinteresul celor care azi nu au repere. Dupa cum spunea Dan Puric, degenerarea unei natii se obtine prin disolutia elitelor si distrugerea reperelor.
Deseori ascult mirari naive si deopotriva sincere, atunci cand indivizi cu diploma si macar un raft de biblioteca personala la activ dau dovada prin vorbe sau manifestari, de multa prostie, uneori corcita nefericit cu rautate. Se pare ca tindem sa judecam precum vanzatoarele din magazinele de fite. Le stiti pe cele daruite cu harul de a-ti estima valoarea hainelor si a portofelului dintr-o privire, si in functie de cota te mai privesc sau nu. La fel, multi dintre noi tind sa inobileze cu valoare umana pe oricine care nu da cu tarnacopul sau care poate dovedi cumva ca a citit si altceva decat pagini cu poze. Analizam superficial si dupa propriul sistem de axe, uitand deseori sa intelegem ca inainte de scoli si carti exista genetica si cei sapte ani de-acasa. Se considera cumva ca anumite atribute se exclud. Sa nu uitam ca cele mai perverse minti ale istoriei nu au dus lipsa nici de inteligenta si nici de cultura. Deasemenea, nativul firii nu poate fi anulat cu atat mai putin redirectionat prin educatie, ci poate fi cel mult estompat. Din ce stiu si vad, valoarea unui om se insumeaza prin experienta personala de viata, acordata si mulata pe firea si trasaturile native. Nu il vei putea imbraca pe Quasimodo in frac si sa te astepti sa arate ca Pierce Brosnan. Educarea spiritului e directionata in ultima instanta de alegeri personale si prin urmare nu educatia ne defineste ci fiecare se exprima prin nivelul de educatie acumulat. Fondul e acelasi, se poate schimba forma. Deci, cand vom mai avea uimiri despre oameni cu potential intelectual, sa ne uitam cum privesc si ce fac in timpul liber.
Mai stim sa ne fie dor de noi? Sau suntem naivi sa credem ca ramanem la fel? Deductia logica ar fi, ca pentru a ne fi dor, ar insemna ca acum nu ne e bine. Sau poate ca e bine si acum, dar atunci eram mai mult, mai intens si mai liber. Intelepciunea iti aduce uneori darul alegerilor bune, dar ea vine in timp si situatiile de ales se pot schimba chiar in timp ce devenim intelepti, asa ca e posibil ca pentru unele lucruri sa nu fim niciodata pregatiti. Cati dintre noi simt ca-si pierd spontaneitatea? Ca sa ne intelegem, nu pledez aici pentru infantilismul tomnatec. Cine nu intelege ca a fi copilaros, nu e echivalent cu o prelungire nefireasca si neadaptata a unei atitudini pubertine, atunci sa dea restart mission. Cel mai important zic eu, e sa fim pragmatici si sa ne negociem limitele cu noi si lumea. Daca alegem unilateral, noi pierdem. Trebuie sa respectam limitele ei dar sa stim sa ne lasam si loc pentru a-l umple cu teren de joaca sau cu orice, dupa cum ne vor fi culorile sufletului. Cred ca cei ce isi asuma habotnic si unilateral starea de maturizare, fac la fel o imensa greseala, unii dintr-o ciudata stare de snobism altii poate ca o trecere fireasca spre adevarata lor fire incapabila de bucurie.
Spontaneitatea, cea de care vorbeam, este opusul comoditatii cotidiene. Diminuarea pana la inlaturare a momentelor tot mai lungi intre gandul de a face ceva si actiunea de a face. Se intampla tot mai des ca acest timp sa creasca pana la anularea actiunii. Si asa ne obisnuim sa pierdem atat de multe lucruri, care culmea, ne placeau si ne faceau bine. Pretexte de "oameni mari" se vor gasi imediat si tot timpul, in schimb zvacniri atat de greu. Daca lasam un copil singur, se joaca atat de absorbit si creativ. Daca suntem lasati singuri, ne simtim ca intr-o sala de asteptare.
Am preferat, si pentru ca asa mi-e firea, ordinea din dezordinea mea, pentru ca daca as vedea zi de zi acelasi obiect in acelasi loc, e posibil ca intr-o zi sa nu-l mai percep de loc, desi e acolo.
Toate aceste ganduri pleaca de la o discutie cu un om drag, despre echilibru. Ca sa fiu mai exact, am pus abia doar ipotezele discutiei. Urmeaza sa imbracam aceasta idee peste doua saptamani, impreuna cu alti oameni frumusi si buni. Aceasta anticipare imi umple sufletul de freamat si nerabdare. Sunt oameni care ma fac sa imi aduc aminte de mine. Oameni care mai stiu sa se joace cu idei si ganduri, oameni care mai stiu sa provoace imaginatii, oameni care sunt copilarosi tocmai pentru ca inteleg ce importanta e joaca pentru sanatatea sufletului matur, oameni de care imi e dor.
Vom avea zilele astea stari de spirit mai bune, din reflex sau constient, cu totii vom avea supapele mai larg deschise, filtrele se vor mai relaxa. Daca atunci cand stam la semafor, nu vom mai privi cenusiul trotuarului si vom ridica privirea macar spre acoperisuri, daca nu mai sus, poate atunci gandurile si perceptiile noastre se vor deschide si ne vom surprinde ca se poate si altfel si mai frumos, cu aceleasi resurse. Putem incerca.
Iar daca cateodata avem noroc sa ne aducem aminte si sa ni se faca dor de noi, pacatul nostru ar fi sa nu ne oprim si sa privim clipele care ne-au adus aici. Avem timp pentru toate.
Erica Jennings - It's a lovely day
Melodia care mi-a inspirat coltul, felul de a fi si poza de front blog.
Se spune ca atunci cand vorbesti despre ceva ce iti este mai putin placut, pentru a diminua incarcatura negativa, e bine sa eviti folosirea negatiilor si mai ales a cuvantului "NU" . Tehnica e mai ales folosita la interviuri si in discutii de negociere. Dar pentru ca nu ma aflu in nici una din situatii, imi voi asuma si voi asimila intreaga energie a acestui sentimet: NU.
NU mai vreau sa ma consider concetatean cu imbecilii. Voi considera Romania ( macar pentru urmatorii 5 ani) ca un Hotel unde am si eu o camera si pentru care trebuie sa platesc taxe. Am si prieteni in acest hotel, cu care ma mai vad din cand in cand. Dar atat.Nu vreau sa am drepturi egale cu cel care a votat cu capul intr-o galeata sau sacosa portocalie. Nu pot sa inteleg de ce, cei care au ales sa plece din tara hotarasc ce se petrece aici. Sa-si asume plecarea pe de-a-ntregul.
Intr-un hotel nu ma intereseaza daca managerul e prost. Pentru ca un Hotelul nu-mi apartine si nu ma obliga. Asa ca ma exilez intr-un Hotel numit Romania.
Nu ma mai chinui sa inteleg ce ne lipseste pentru a scapa din blestemul firii noastre aplecate spre vulgaritate si smecherie. Ma declar coplesit. Ne vom merita soarta, iar unii nici nu-si vor da seama ca si-au pus singuri funia de gat. Poate pentru ca va avea arome de alcool si grasime.
Si se mai spune ceva. Daca cineva reuseste sa te pacaleasca odata, sa-i fie rusine. Daca reuseste si a doua oara, sa-ti fie rusine. Suntem ceea ce mancam, ceea ce bem si ceea ce votam.
Pentru cei care l-au votat pe luptator le doresc sa traiasca bine, iar cand termina sa o ia de la capat ca intr-o vesnica si idioata reincarnare. Pentru mine speranta in romani s-a transformat in certitudinea imbecilitatii.
Sunt ganduri haotice, neprelucrate, imi reprim frustrarile si ciuda pentru ca oricum nu mai merita. Iar cand imnul national va fi o melodie de-a lui Guta, sper ca diaspora sa cumpere melodia de pe net, asa cum stiu ei ca e civilizat. Cat despre ai nostri de aici, te vor injura si iti vor spune comunist daca le aduci aminte de Anton Pann si iti vor servi langa o bere la 2 litri, imnul national pe versuri de Horia Roman Patapievici si muzica lui Nicolae Guta. Caci pana la urma, suntem cu totii ,,urmasii lui Traian Basescu".
Renunt la dreptul de a-mi fi furat votul, renunt la obligatia de a mai fi mandru ca sunt roman, renunt la dreptul cetatenesc de a alege doar intre doua rele, renunt la a-mi egala votul cu cel al concetateanului meu care vrea stapan. Si in general renunt.
Acesta e ultimul post despre mine ca "cetatean" in Romania. Imi iau 5 ani camera la hotel si nici nu mai vreau sa stiu.
margineanu-cadeeee
Si pentru ca scena finala din filmul Asfalt Tango cuprinde un singur cuvant, ne asezam si citam: ,,Căcat"
Deseori mi se intampla sa vad si sa aud insiruiri de fapte si trairi, stari care adunate cu rabdare si asezate in timp precum margelele pe un fir de ata, se pot transforma in povesti. Fiecare trecem in fiecare zi cu privirea si pasul printre fraze din povestile oamenilor din jur. Unii le scriu mai mult singuri, altii prefera coautorii, dar fiecare adoarme scriind cu propria caligrafie "sfarsit" sau "va urma".
Celor din jurul nostru le stim povestile si le impartasim pe ale noastre. Pe cei ce trec pe langa noi doar ii privim jucandu-si rolurile lor, iar cand gasim ceva interesant, zabovim mai atenti cu privirea. Uneori ne implicam si in povesti straine, din placerea de a juca, din drag de povesti sau pur si simplu din lipsa de scenariu propriu. Orasele si strazile sunt razboiul pe care se tes haotic si deslanat povestile fiecaruia dintre noi. Interesant ar fi sa poti urmari de undeva de sus cum fiecare la un moment dat, probabil trecem si ne intersectam firul povestii noastre cu atatea alte fire de povesti pe care nu le vom sti niciodata, dar pe care le-am atins. Scriu despre povesti si intersectari pentru ca cineva imi spunea si imi atragea atentia ca oamenii nu privesc si nu au rabdare sa asculte. Stiu ca ne grabim, ca ne enervam, ca deseori ce vedem nu ne place, dar cu privirea in pamant sau absenta vor trece si putinile lucruiri frumoase pe langa noi. Si scriu despre povesti pentru ca de vreo 2 saptamani citesc fraze din povestea unui batran care in fiecare seara apare in coltul casei mele. Se iveste intotdeauna seara, impreuna cu un maidanez gri, nedezlipit de picioarele batrane ale stapanului. Sta linistit in coltul strazii, uneori citeste ziarul, dar de cele mai multe ori, sta drept cu mainile la spate, privind la oamenii din jurul lui. Nu stiu cat de insingurat este acest capitol din viata lui, nu stiu cati oameni simt in graba lor ca cineva ii priveste, dar eu ma bucur ca il pot privi pe batran privindu-i pe ei. Si poate intr-o zi il voi intreba despre povestile din coltul strazii. Si scriu despre povesti pentru ca pana si oamenii cei mai simpli pot avea istorii frumoase si intense, doar trufia nu ne lasa sa ascultam dincolo de superioritatea noastra, si atunci, putem pierde adevaruri simple. Cand eram copil am auzit o poveste adevarata despre un om care toata viata si-a petrecut-o in bautura, rautate si ura. Era un munte de om, temut de toti cei din jur si care astepta doar boala si moartea. Pana in ziua in care, pe drumul spre casa, i-a iesit in cale un cocolos negru de blana. A luat puiul de caine in casa si dupa o noapte in care vecinii spun ca a plans, nu a mai baut niciodata si toti anii care au urmat, el si cainile au fost nedespartiti.
Pentru bogatia povestilor noastre prin frumusetea povestilor lor, va conjur sa priviti si sa ascultati. Povestile sunt tot ce ne ramane.
Melodia care ma face sa fiu bun, cu zambet, cu fiori si dragoste de sunet. Lasati prejudecatile si primiti cuvintele si simfonia sa va mangaie si sa va arunce in valuri de ritm. Si de maine scriu.
Nu de mult, un amic pe care il stimez, imi spunea ca prefera un marlan care da cu pumnul in masa decat unul cu papion. Iata ca protejatul sau stie si cu pumnul in gura. Asteptam pana ajunge la testicole...?
Mi-e silă si scârbă de Băsescu si toată sleahta oribilă din jurul lui. Mi-e teamă că nu se mai vrea decât conflict, subjugare si ură. Si vreau să scap. Mi-e groază să văd că votează toţi imbecilii alienati mental, că manipularea a luat o amploare şi forme groteşti si că noi suntem siliţi doar să mazilim...nu să alegem.Nu am putut să votez in primul tur pentru că nu am fost in oraş, iar in Bucureşti a fost practic un sabotaj al urnelor suplimentare. Nu imi place Geoană si nici iluzii nu imi fac. Dar nici nu pot sa cred in ideea imbecila că ne intoarcem la comunism. Asta nu mai e posibil. Dar la dictatură sunt convins ca da. Avem o predilecţie la a pleca capul şi a ne subjuga in faţa tupeului si a nesimţirii. Iar mie de asta imi e frică si vreau să scap de cel ce ţine în teroare şi in şah o ţară întreagă doar pentru că aşa vrea fascistul din el si curva ministreasă. Il voi vota pe Geonă pentru că nu vreau să ajung să-mi fie iarăşi frică. Iar dacă va ieşi iarăşi Băsescu atunci voi considera că filonul românesc a fost iremediabil corupt si alienat. Atât.
In weekend am intâlnit altfel de oameni.Bănuiam că există, atata doar că nu mă intersectasem cu ei. Sunt tineri, nu se uită la ştiri, telenovele şi nici la Taraf Tv. In principiu nu se uită. Se duc la teatru si la muncă iar asta le ocupă aproape tot timpul. Realitatea lor e casual si uneori academica, la fel si informarea. E filtrată prin sita foarte deasă a timpului liber si aleasă pe criterii de eficienţă. Sistemul lor de autoprotecţie a înlăturat aproape tot ce insemană politic si instituţional, irigând cu prisosinţă puţinele momente de socializare si prietenie. Nimeni nu ii poate condamna, e singura cale spre aparenţa unei stări mentale echilibrate. Persoane plăcute, dialoguri asemenea, dar uneori străbate un fior de izolare interioară si parcă ceva neîmplinit. Şi eu am la rândul meu un colţ, dar il folosesc numai atunci când e nevoie şi nu cred că mi-ar mai face atât de bine dacă totul s-ar intâmpla parcă privind spre afară din acel colţ.
Vino-n sistem, vino... haide intra
PS. În continuare i-aş coase pe netrebnici la gură şi apoi le-aş recita precum Samuel L. Jackson in postul de mai jos.
The path of the righteous man is beset on all sides by the inequities of the selfish and the tyranny of evil men. Blessed is he who in the name of charity and goodwill shepherds the weak through the valley of darkness, for he is truly his brother's keeper and the finder of lost children. And I will strike down upon thee with great vengeance and furious anger those who attempt to poison and destroy my brothers. And you will know my name is the Lord when I lay my vengeance upon thee!
Ghemuit pe canapea si cu Neagra dormitanda langa mine, incep sa scriu despre ceea ce a venit ca o reactie in lant. Cautand pe torente o melodie din coloana sonora a ultimului film facut de Almodovar am descoperit o noua voce minunata. Miguel Poveda, una dintre figurile marcante ale stilului flamenco. Pentru cei care gusta genul trebuie sa il ascultati.
Apoi am descarcat coloana sonora a lui Los Abrazos Rotos, compusa de cel care a facut toata muzica din filmele lui Almodovar. E muzica pentru liniste si armonie. O gasiti aici. Trebuie sa munciti si voi daca vreti lucruri frumoase :P
Am spus ca nu voi face cronica de film. Dar am sa fac elogiul pentru ea: Penelope Cruz. Dupa ce am vazut si acest ultim film am hotarat ca este cea mai vie si cea mai completa actrita a ultimilor ani. Lucru minunat este ca poate avea un rol de 5 minute si atunci filmul deja ii apartine. Daca vreti sa o stiti trebuie sa vedeti trei filme: Non Ti Mouvere, Vicky,Cristina, Barcelona si Los Abrozos Rotos. Restul despre ea veti simti singuri. Ca si intensitate e egalata doar de Salma Hayek in capodopera Frida.
In timp ce scriam despre muzica lui Alberto Iglesias, mi-am adus aminte de momentul ei de gratie din Volver. Scena in care Penelope canta. Pe mine ma trec fiori ori de cate ori revad cele 2 minute. O gasiti mai jos.
Pentru ca am crezut si stiut ca muzica latino inseamna Gipsy Kings si Pepe, am refuzat sa o stiu mai mult. Dar apoi am avut revelatia Gotan Project, si de atunci tot descopar muzica profunda a Spaniei, Mexicului si Argentinei. Doar pentru cei ce vor sa creada, incercati Chavela Vargas, Lhasa de Sella, Lila Downs.
Aici s-a incheiatat lantul gandurilor si starilor mele…si apoi am scris. Mai departe astern sunet si imagine pentru stari de sfarsit de zi.
Cineva ma intreba de ce blog si ce vreau cu el. De ce atat de personal, si de ce nu despre lucrurile de zi cu zi, cum sunt mai toate? Pentru ca atunci cand va voi intalni s-ar putea sa nu mai am chef de vorbe sau poate sa uit anumite stari, si cine stie cand ne vom intalni!? Un pic si pentru ca am aroganta sa cred ca stiu sa descopar si sa daruiesc lucruri frumoase, la fel cum astept sa si primesc. Pentru ca devenim straini si impersonali in vizuinile noatre, iar eu incerc sa fac ferestre. Mai toate posturile le scriu noaptea pentru ca vreau sa fie un loc cu stari de pijama sau halat pufos. Daca vrei concret te uiti la televizor, mergi la munca si te intorci cu maxi taxi. Eu scriu si postez ceea ce as vrea sa citesc si sa descopar. Iar daca mai cobor candva si in strada, e pentru ca nu sunt inger, iar levitarea e cu efort, si ca sa ma inalt din nou trebuie sa ma imping in pamant. Cineva imi spunea ca nu trebuie sa ma descurajez atunci cand nu am reactii de la voi. Perfect, atunci va spun extaziat...nu ma mai interesati. Devin egoist si scriu doar pentru mine, ca sa ma citesc incantant dimineata. Acum ca mi-am fixat si menirea, mai declar atat: Acest blog este un colt, cine se simte claustrofobic sa caute spatii deschise.
Am pus la ENJOY o belgianca roscata si cu voce de inger....Axelle Red. O imbinare minunata de tandrete, finete si forta. Ati putea sa o iubiti atat de usor.
Apropos, stiati ca solista de la Vaya con Dios e belgianca? Ca o cheama Dani Klein si canta jazz? Si uite cum daca iubesti ceva devii acel ceva, in cazul ei lumea o confunda cu stilul latino...iar ea e occidentala pana in maduva oaselor.
Am jucarie noua, ganduri la purtator, leganat de sine si stare de asternut…cuvinte. Spunea cineva ca daca nu raspunzi la telefon prima data, a doua oara e foarte posibil sa nu mai auzi acelasi lucru, si chiar daca mesajul ar fi acelasi, cu siguranta nu mai are aceasi forma. Deci hai sa ne straduim sa raspundem la “telefoane” cand suna prima oara. Asa ca habar nu am in ce ordine voi scrie, dar stiu ca acum trebuie sa raspund la acest telefon. S-a intamplat cumva ca trenurile sa-si ocupe un aparte loc in biblioteca starilor mele, acolo unde se gasesc volumele cu scarile de bloc si locurile de joaca din fata blocului. Ma vor intelege doar cei pentru care trenul a fost rutina si nu vacanta, trenul ca o prelungire si nu un mijloc. Mersul cu trenul creeaza acea stare de intimitate, uneori claustrofobica, acolo ti se invadeaza spatiul personal si nu ai unde sa fugi, nu te poti plange si nici macar nu poti protesta pentru ca nu e nimic personal. Daca picioarele tale se intersecteaza cu multe altele e pentru ca pur si simplu nu se poate altfel. Vorbesc aici de trenurile acelea vechi, care se mai gasesc azi doar pe trasee de naveta. Experienta trenurilor a fost pentru mine una mai mult introspectiva decat una de trecere dintr-un loc in altul. Pentru ca a trebuit sa merg singur, mult timp si cu toate tipurile de garnituri, am invatat sa ma adpatez. Pentru ca nu-I asa, daca ceva e pe cale sa ne devina o rutina nedorita, depinde doar de noi sa o personalizam si sa smulgem tot ce poate fi comod pentru noi.
Atunci am invatat ca pot privi oamenii fara sa ma uit la ei, am invatat sa smulg din dialoguri aparent banale trasaturi fundamentale, am invatat sa merg cu nasul, sa dorm oricand…oricum, am invatat ca in tren toti au doar un singur loc, ca desi ingramaditi si in aceasi pozitie fiecare isi tine mainile altfel, am invatat sa privesc ceasul cu rabdare si sa imi caut loc liber atunci cand ceilalti se ingramadesc, sa imi intind picioarele atunci cand pot si sa nu sufar prea tare cand nu am acest confort. In tren oamenii sunt cuminti, in tren oamenii se privesc, in tren inca se mai pastreaza acea stare frumoasa si normala de care ne e atat de dor.
Acestea sunt experientele pe care trebuie sa le traim singuri, sa stim sa ne creeam singuri bine, sa stim sa ne construim oricand un colt mai sus, sa avem unde ne retrage atunci cand sistemul ia apa.
Am fost tentat nu de puţine ori să fac cronica filmelor "mele", dar am renunţat de fiecare dată pentru că ştiu cât de unică e percepţia fiecăruia. Chiar dacă ne-am regăsi în idei şi nuanţe cu siguranţă ne-am despărţi în fiori şi tresăriri. Nici acum nu voi face cronici, ci doar voi impărtăşi stari, stări de graţie.
Discrepanţele uriaşe între cele două filme reflectă abruptul dintre stările transmise. Fiecare actor are în viaţă filmul lui, fiecare din noi avem acele "fifteen minutes of fame". Pentru Jessica Lange a fost "The Postman always ring twice", iar pentru Monica Belluci a fost "Malena". Aici se opreşte filmul şi încep stările. Îngerul Negru şi îngerul Alb, fiecare primordial şi implicit înfipt adânc în fiinţa si caracterul nostru. Pasiunea rapace şi autodistructivă, plonjarea oarbă fără instinct de conservare, trăire organică şi seva mustindă în şi prin tot ce poate subjuga o privire ...totul latent sub straturi de conştiinţă, fiară vânând sau silită să muşte din gratii. Voluptatea cuminte, frumuseţea ca povară, timpul când zidurile tale devin samavolnic ferestre, paradox şi ironie...totul inchis si pierdut in cinci silabe, i-ne-vi -ta-bil.
Update: I-am promis cuiva ca îi voi explica starea Malena, şi încerc cât mai scurt aici. Pentru că suntem agresaţi zilnic de frumuseţi de plastic care îşi uită sfârcurile la vedere, pentru că suntem împinşi zi de zi spre scrutarea cotidianului prin V-ul picioarelor desfăcute a femeilor emancipate şi independente, deaceea eu vreau să mă întorc la starea Malena. Acolo unde privirea exprimă ROGVAIV-ul stărilor sufleteşti, unde umerii pot fi sfioşi pentru o frumuseţe timidă, unde un zambet înseamnă şi altceva decât lasciv şi flirt, unde cutele unei rochii simple pot face o coapsă mai dorită şi mai misterioasă decât mormintele Egiptului. Starea Malena, e starea frumuseţii cuminţi, a unei armonii, a unei voluptăţi sfiose, a femeii copil si a luminii din priviri la regasirea de ce i-a fost dor.
Pentru această stare vă dăruiesc acest:
Descântec de ploaie
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei, Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit, Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă, Îmi place să le rup firele şi să mă plimb cu ele în dinţi, Să amuţească, privindu-mă astfel, bărbaţii. Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”, E urât şi poate nici nu e adevărat, Dar lasă-mă atunci când plouă, Numai atunci când plouă, Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”. Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr, Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii, Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu Eşti departe plecat şi eu te aştept, Şi tu ştii că te-aştept, Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept, Şi totuşi aştept. E-n aer miros de dragoste viu, Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul, Pe-o asemenea ploaie poţi să te îndrăgosteşti fulgerător, Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi, Şi eu te aştept. Doar tu ştii – Iubesc ploile, Iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei...
Ana Blandiana
PS. Vouă pe care vă inspir, vă dăruiesc sunet, alb negru si Malena:
Ca să revenim la starea de "colţ", incepem săptămâna cu frumos şi dragoste. Una dintre vocile pe care le iubesc, care mă infioară si mă aşează. Stina Nordenstam, suedeza cu chip de înger şi voce de copil. Take your moment in time..and listen. Să avem săptămână cu suflet uşor şi zâmbet. Şşşşşşt!
Leibniz spunea că lumea creată de Dumnezeu e "cea mai bună dintre toate lumile posibile", expresie a unui optimism utopic. După cum spuneam, contează doar ceea ce vrei sa crezi. Principiile sunt un ghidaj si nu un imperativ. Pe cel care te scuipă in faţă principiul bunului simţ il lasa rece, poate chiar îl amuză. Nu va face altceva decat să testeze cat de mult poţi indura in numele principiului tău. Unde au fost principiile justiţiei cand soldatul american l-a ucis pe Teo Peter? Acel soldat e bine mersi in America si ridicat in grad. Unde crezi că mai poti scrie scrisori? Studenta ucisă pe trecerea de pietoni, cum şi-a gasit dreptatea in principiile justiţiei? Criminala e liberă si nu are nici o mustrare de conştiinţă. Familia handbalistului Cozma, ucis de ţigani in Ungaria va astepta mult şi bine dreptatea principiilor justiţiare ale judecatorilor corupţi. Deci, întru-un sistem coropt si intr-o justiţie aservită aceste principii sunt utopice. A trăi intr-un autoindus glob de sticlă, a te increde în niste principii aplicate de oameni atât de uşor coruptibili, fără discernămantul realităţii, mi se pare un principiu periculos, in primul rând pentru cel care îl are. Cred in principii atunci şi acolo unde ele au contextul de a fi respectate. A nu înţelege ca la curve nu te duci in frac, iar la operă nu te duci in şlapi, mi se pare iaraşi o naivitate periculoasa. Trebuie să ştii tot timpul in ce lume te afli. Cu samuraii te lupţi ca samuraii iar cu talharii ca talharii. Altfel, tu vei fi cel ce pierde. Si în final proprietatea termenilor. Nu mă interesează decât latura morală. Si atunci cel ce se apară si ucide nu e criminal. Cel ce işi răzbuna familia nu e criminal. Acolo unde justiţia derapează, rămane doar ochi pentru ochi. Si la final o întrebare: Dacă acest tată după ce ar fi făcut toate demersurile, la toate forurile internaţionale, si tot nu s-ar fi gasit probe suficiente, el ce-ar fi trebuit sa creadă? Că fetiţa lui de 4 ani a minţit si că justiţia şi-a facut datoria? Ar fi trebuit să se resemneze in numele unui principiu şi să se bucure de cea mai bună dintre toate lumile posibile?
Pentru comentariul CCM de la postul The Punisher adaug informaţii suplimentare. Si voi reveni curand si cu răspuns.Dar pană atunci intreb: si dacă e să ţi se intample ţie...cate din principii mai eşti în stare sa păstrezi? Detaliem curand. Acum detalii despre caz.
Revin cu reacţia la acest fapt. Pentru că nu am o imagine completă a cazului, îl voi trata doar la acest nivel. Nu se găsesc info detaliate despre caz si atunci tratăm cumva ipotetic. Daţi-mi o arma si i-aş omora a doua oară pe cei doi. Fară principii. In aceste cazuri nu există principii de drept si nici de clemenţă. Cu atat mai mult cu cat vedem in jur cum "nu se pot strange probe suficiente" cand e vorba de Ei. In sfarşit ficţiunea şi Hollywood-ul au coborat in lumea reală. Da, razbunarea si ura exista, oricat vrem noi să le ascundem sub poleiala principiilor de drept. Cei doi ucişi au ştiut bine ce fac si ar mai fi făcut, pentru că nicicand nu s-ar fi găsit probe suficiente. Mi-a fost dat să aud acum caţiva ani un bivol cu ceafa lată cum spunea fără nici o tresărire, ba chiar cu mandrie, cum a avut el un accident cu "2 mortaciuni". Nu pătise nimic, doar dădea din nou examen de permis. Cate "mortaciuni" o mai fi facut pană acum? E urat ce spun nu? Traim pe principii de pluş pană cand ne loveşte napasta. Da, vreau pedeapsa cu moartea. Nu vreau să li se mai asigurare criminalilor, pedofililor si violatorilor, hotel pe banii mei. Si dacă imi rănesti sau ucizi pe cineva drag, da, imi dau dreptul să te ranesc si să te ucid, pentru ca sunt liber de dogma stupidă a obrazului intors si starea mioritica. Atat.
Incepem exercitiul de care zisei mai jos: Melodie de 5 dimineata, pe cand eram in radio. Dupa ce o ascultam ma avantam in ziua abia ivita. Tin minte lumina difuza, racoarea, mirosul de maxi taxi, si sufletul frematand. Nu aveam nici cea mai vaga idee, simteam doar. Enjoy.
Am tacut si inca am tacere in mine. E o senzatie care mi se propaga dinlauntru si din tot ce e in jur. Nu incerc sa lupt cu ea, am invatat ca starile acestea, e bine sa le lasi sa se manifeste, oricum nu poti lupta. Si daca am tacut, e si poate pentru ca nu am cui sa spun. Am citit de curand intr-o carte, confesinea unui suflet chinuit si muribund, si mi-am adus aminte de niste versuri :
"Durerea nu e contagioasa, Va asigur, durerea nu se transmite, Nici un nerv rasucit in trupul aproapelui meu Nu produce in mine sfasietoare atingeri -------------------------------------------- Fiti linistiti, privegheati altruisti pe bolnavi. Nu veti lua durerea lor, fiti fara teama. A murit. Vrea cineva sa-l urmeze? Numai bocete traditionale. " Ana Blandiana - Carantina
Am citit tot de curand (in sfarsit citesc, mult si cu nesat) textul cuiva, care intr-un fel se intersecta ca tema cu a unuia de-al meu. Mai citisem, dar acel text m-a facut sa inteleg ca oamenii nu se schimba. Nu fusesem naiv nici pana atunci, dar dau din cand in cand drumul din lesa increderii, si o las sa se duca acolo unde este strigata frumos pe nume. Pentru fiecare, cel mai important, gandesc, e ceea ce vrea sa creada, si atunci poate sa traga adanc aer in piept si sa se avante spre hazardul multumirii de sine sau luminii celuilalt. Atata doar ca zvacnirile sunt intense, dar tin, doar pana cand sistemul refuza prea plinul. Si atunci redevii ceea ce esti. Nu vorbesc aici de nici o dezamagire. Cumva am invatat sa ma protejez. Acolo unde nu ne-a placut prima oara, vom accepta in secunda, doar daca ne restrangem asteptarile, dar acestea se numesc compromis si ratiune si nu mai e placerea venita din bucurie. Concret, nici unul din noi nu se schimba, nu avem voie sa credem asta. In nucleu ramanem aceiasi. Devenim empiric adaptabili si acceptam. Cu cat vom fi mai mult acolo unde nu eram, cu atat substanta noastra va fi mai diluata. Fiecare isi calculeaza compromisul. Deobicei ma grabeam. Acum nu ma mai. Completez aici cu alta idee. Ne putem schimba fata de un stimul sau un context anume, accept asta. Dar intotdeauna acestea vor fi ca niste plombe. La suflet nu se pot pune proteze. Daca ai atins nervul si a durut, pui plomba, dar dedesubt lucreaza aceaiasi fibra.
Nu e ideea mea si nu am orgolii de genul acesta. E vorba de un exercitiu. Incercati sa faceti un remeber al melodiilor care au fost acolo in "acele" momente ale fiecaruia. Si daca le gasiti, sa vi le puneti la un loc, deoparte. Si daca aveti placerea, le si puteti impartasi. Ne-ar prinde bine, chiar si pentru a ne intoarce spre noi, cum nu mai facem demult. Le voi posta pe toate aici, ca picaturi de suflet de prieteni.
Tacerea, cea din jurul meu, e data de o ciudata senzatie de instrainare. Nu caut cauzele deocamdata, incerc inca sa o scot din stadiul de "blur". Ne cufundam parca fiecare in tacerile sale, fericite sau nu. Parca nici privirile nu mai cauta exprimarea. De parca asa cum e, e suficient. Am un sentiment de impietrire, precum in tabara de sculptura de la Magura. Dealuri intregi presarete cu sculpturi. Fiecare avand mesaj, dar inchis in piatra si in dalta celui care la inchis. Tacerea, cea din mine, vine cumva din lipsa de dialog. Nu m-a stimulat niciodata monologul. Cineva imi reprosa ca depind de ceilalti ca sa ma pot desfasura. Se prea poate. Dar nu vreau ca gandul sa-mi devina sterp si autosuficient. Ne hranim fiecare cu energia celuilalt. Iar daca tacerea poate fi o stare de conservare, atunci voi hiberna pana cand va incepe dezghetul sub caldura dialogului. Hibernarea inseamna incetinire si nu incetare...da?
In wk am fost o dusa si o venita in Bucuresti. Am refuzat metroul, pentru ca pana acum nu fusesem cu autobuzul. Norocul meu cred, a fost ca era wk. Culmea, mi-a placut. Nu am vazut oameni urati. Asta pana cand am ajuns in Mall Vitan. Spuneam de mult de Romania de dincolo de Brasov. Ori erau cei urati plecati in wk, ori am avut eu noroc sa intalnesc oameni firesti, ori exista si in tot acel mucegai si mladite verzi. Am plecat spre Bucuresti crispat si m-am intors doar obosit, fara nici un strop de energie negativa. Recunosc ca mi-am creat sistem de toleranta la "maimuta de Mall" si cocalarul de Dorobanti". Si nu m-a afectat nici faptul ca nu am avut mii de lei sa dau pe haine minunate. Auzi! de parca la muzeu te duci sa cumperi. Hm. Si apropos de mladite:
Nu am stiut sa fac blog despre orice. Nu pot. La un moment dat m-am gandit sa il sterg. Dar stiam ca imi voi dori sa stiu cum am fost, si il continui. Acolo unde sunt oameni dragi, uneori poate fi si mai multa tacere. Pentru ca regasirea nu se face in cotidian, ci dincolo. Asa ar fi frumos. Dar mai stii ce motivatie banala se ascunde.
Sunt in lupta stransa, cop la corp, cu renuntarea la tigari. Deci va rog, clementa. Usor usor, le dovedesc. Ne mai auzim. Prost e ca berea acu se bea in spatiu inchis, si asta cere mult fum si atmosfera. Tine-te bine.
Mai zicem cu "Saru'mana Boierule" ca unele chestii raman si gata. Haotic, fluid si cu afluenti. Post de sevraj si ora in noapte.
Pentru ca trenurile deraiaza si cate doua pe zi si pentru ca orasul meu e un transeu, mi-am adus aminte de geniala sceneta cu Sasa, grisa si Ion. Chintesenta muncitorului roman. Dorel al nostru e minciuna.
Intalnire de gradul 3. Au coborat printre noi. Si firesc...vand Coca Cola. Il iubeste...nu il omoara Buna de Desktop Pentru ca stim sa fim frumosi. Asta e Miscarea lor de rezistenta.
