Hachiko: A dog's story. Filmul pe care tocmai l-am vazut si care m-a emotionat incat am renuntat la mandrie si am plans. M-au trecut ceva fiori la Titanic dar fara nici o tendinta lacrimala, in schimb, povestea acestui suflet chinuit si acum imi strange pieptul a plans. Poate pentru ca am avut caini in casa de la varsta de 7 ani inteleg aceste fiinte mai profund decat multi altii si stiu ca daca exista devotament neconditionat acesta le apartine lor. Sunt nenumarate povesti despre comportamente aproape mistice ale unor caini, toate adevarate, dar pe acelea va las sa le descoperiti singuri. Eu am sa va spun intamplari cu sufletele mele iubite.
Primul a fost un maidanez care a fost vandut ca ciobanesc german ( nu ma pricipeam atunci) si care nu a crescut mai mult decat un pechinez. Avea cumva aspect de vulpe dar cu un piept foarte musculos. Pentru ca botezul vine deobicei in primile zile, in mod bizar l-a chemat Lupu'. Cand a facut o boroboata cam mare in apartament desi stia ca nu are voie, a fost pedepsit sa doarma cateva zile afara pe presul din fata usii. Inchipuiti-va ca nu l-a dresat nimeni in nici un fel si totusi ne-au povestit vecinii ca nu s-a clintit nici un moment de pe pres si nici nu a mancat de la nimeni cat timp a stat acolo. L-au iertat ai mei dupa 2 zile si de atunci a fost ca un ecologist in casa. A sta cu noi 3 ani. L-am gasit otravit la 200 de metri de bloc. Intelegand chiar si atunci ca a fost un accident totusi mi s-a parut atat de nedrept.
Primul a fost un maidanez care a fost vandut ca ciobanesc german ( nu ma pricipeam atunci) si care nu a crescut mai mult decat un pechinez. Avea cumva aspect de vulpe dar cu un piept foarte musculos. Pentru ca botezul vine deobicei in primile zile, in mod bizar l-a chemat Lupu'. Cand a facut o boroboata cam mare in apartament desi stia ca nu are voie, a fost pedepsit sa doarma cateva zile afara pe presul din fata usii. Inchipuiti-va ca nu l-a dresat nimeni in nici un fel si totusi ne-au povestit vecinii ca nu s-a clintit nici un moment de pe pres si nici nu a mancat de la nimeni cat timp a stat acolo. L-au iertat ai mei dupa 2 zile si de atunci a fost ca un ecologist in casa. A sta cu noi 3 ani. L-am gasit otravit la 200 de metri de bloc. Intelegand chiar si atunci ca a fost un accident totusi mi s-a parut atat de nedrept.
Am reusit intr-un final sa nimerim un ciobanesc german autentic, un puiut de doua luni jumate care aducea mai mult a liliac decat a caine. Era un bibelou. A lovit in schimb nemiloasa parvoviroza si s-a stins in doua zile. Mi-a murit in brate si mi s-a frant inima simtind acea suferinta neputincioasa. Si acum revad aievea spasmele trupului plapand si aud respiratia intretaiata. De atunci am citit tot ce mi-a cazut in mana ca literatura de specialitate pentru ca nu as mai fi suportat sa stiu ca din vina mea se mai poate stinge un suflet.
Apoi a venit iubirea si febletea mea: Laica. Am iubit cainele asta enorm, a fost practic parte din sufletul meu. Poate si pentru ca mi-a fost alaturi prin cea mai intensa perioada din viata mea dar si pentru ca ajunsesem practic sa ne privim doar si sa stim ce vrea celalalt, va ramane cainele pe care l-am adorat. Am petrecut nenumarte nopti impreuna, haladuind doar noi doi prin orasul adormit si i-am povestit mai multe ca oricui. Cand a fost mamica, pentru ca nu mai avea energie sa impinga, i-am scos eu ultimii trei pui si in momentul acela am simtit multumescul din privirile ei. Era blandetea intruchipata, niciodata nu a atacat pe nimeni, chestie care mi se parea frustranta uneori, mai ales ca noptile treceam prin tot felul de locuri. Dar mi s-a demonstrat ca prostul eram eu. Intr-una din nopti cand ne plimbam, ea isi vedea linistita de mirosit boschetii, cand un cetatean se apropie brusc sa imi ceara un foc apropiindu-se si aplecandu-se spre mine. Nu am auzit decat un marait si m-am trezit cu Laica mea sarind in pieptul omului. M-am speriat cred la fel de tare ca si el dar mi-am revenit repede si am oprit-o inainte de apuca sa-l agate macar. Dupa ce mi-am cerut mii de scuze a plecat, iar eu o ora intreaga nu am stiu cum sa o laud mai frumos. Am realizat de fapt cat de inteleapta era ea. Ce rost avea sa fie agresiva asa fara nici un motiv? A actionat doar atunci cand a considerat ca sunt amenintat si numai atunci. A plecat intr-o noapte de revelion speriata de zgomotele artificiilor de pe strada si nu s-a mai intors. Desi era babuta de atunci si stiu ca nu mai are cum sa fie in viata, sunt zile in care intorc privirea dupa un caine ce ii seamana, sperand sa fie totusi ea.
Si am ajuns la tampitul satului, Patraulea. M-am nimerit cu el pe cap dintr-o intamplare. Era un februarie geros si pentru ca era o mogaldeata patata a trebuit sa il tinem in casa. O luna si jumatate de la 8 la 16 a stat taica-meu inchis in casa cu nebunul pentru ca nu era chip sa il lasi singur. Tocmai deaceea sunt amandoi de nedespartit. Ne-am procopsit cu el surd si de curand a ramas si fara un ochi, incepand sa semene din ce in ce mai tare cu tata. Iar cand ii vezi impreuna nu ai putea sa -i mai intelegi unul fara celalalt. Cei care il cunosc il indragesc ca pe nebunul satului cei care nu il stiu, nu stiu ce pierd.
Pana acum nu mi-am ales cainii, cand am ales l-am pierdut. Nu stiu cum va fi si de acum in colo dar cu siguranta nu imi vad viata fara a avea bucuria lor langa mine.
Revenind la film, e facut dupa o poveste reala pe care o puteti citi aici . Iar filmul va las sa il vedeti.
Pana atunci va las cu Eugen Barbu, Tudor Gheorghe si un In Memoriam pentru toti cateii pierduti. Ham, Ham!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu