Acum 2 saptamani am cedat in sfarsit tentatiei de a incepe seria House MD sau Dr.House. Spun ca am cedat pentru mi-era teama de firea mea care se delasa usor dependentelor. Si temerea s-a adeverit. Am devenit dependent de Dr.House. Hugh Laurie e genial, scenariul deasemenea, iar serialul per ansamblu e o incantare. Facem cronica altadata. Am inceput asa pentru ca unul din episoade a deschis aceasta pagina alba in care voi asterne ganduri plecand de la premiza: "one day, one room".
Simt aceasta metafora si o port cu mine zide zi. Sa ma si explic. Si daca tot am amintit de Dr.House va provoc la un diagnostic diferential.
De cand ma stiu m-am simtit incapabil sa intretin relatii sociale simultane si la aceasi intensitate. Mi s-a spus uneori ca sunt oportunist, lucru foarte posibil dealtfel, dar...hm...am zis ca diagnosticul il facem la final. Revenind, nu pot si nu am pornirea de a intretine relatiile prin gesturi de complezenta. Pot si am pornirea de a conseva stari si sentimente si a le trai atunci cand ma intersectez. Nu-mi pot canaliza energia in mai multe directii, unde este estompare las estompare unde este intensitate si prezent pun combustibil. Nu uit nimic, nici o fibra de traire nu e lasata la o parte atata doar ca nu stiu sa ma autoalimentz. Si atunci totul se inchide ca intr-un chihlimbar, conservat perfect dar inactiv. Traiesc totul la prezent, am si nostalgii uneori, dar din ce a fost nu pastrez decat simboluri. Am lasat oameni dragi in urma, m-as bucura mult sa ii revad, dar doar din intamplare. Pentru ca imi place sa cred ca ce e important in jurul meu e incarcat si de intens, prefer sa il pastrez asa si nu sa-l transform in "ciorbe reincalzite". Sunt norocos ca exista oameni care ma stiu si ma inteleg si care ma ajuta in lupta mea cu mine. Prezentul meu e camera mea, iar eu nu stiu sa fiu in mai multe camere deodata. Uneori camera e mare si plina de oameni, alteori pare mica si nu e inghesuiala. Uneori pare ca se deschid usi nestiute si oamenii ies, alteori nu-mi pasa de usi caci toti ne tinem de mana. Tot ce pot si incerc sa controlez e ca ceea ce fac sa aiba efect certitudinea celui de langa mine ca ma bucur sa il stiu. "Pentru ca se lasa iubita de crabi, mi-e scarba de mare"! Pentru ca m-as dilua, nu pot si nu vreau si raman la: "one day, one room".
Diagnosticul diferential se cere cand cineva e bolnav, iar tu nu esti bolnav. Psihologic, cred ca nimeni nu poate sustine cu aceeasi intensitate toate relatiile sociale si pana la urma a-ti dori sa faci asta mi se pare fara sens. Interactionam cu diferite persoane in functie de conjunctura si afinitati, oameni vin si pleaca din vietile noastre, de ce ti-ai dori sa fie altfel? Pana la urma, important e cu ce ramanem in urma interactiei (si nu ma refer la “oportunism” acum), ci cum o relatie ne-a ajutat la un moment dat in dezvoltarea personala (si aici includ si ce “am dat”, nu numai ce “am primit”). Daca nu rezulta nimic, probabil ca la un moment dat acei oameni ies. Daca exista, relatia se prezerva intr-o mai mica sau mai mare masura. Sa te autoalimentezi? Hm… Probabil ca daca nu se poate, inseamna ca nu exista de fapt nici un “beneficiu” pentru tine sau e prea mic in raport cu efortul pe care trebuie sa-l faci, nu? Acum, daca termenul “oportunist” ti se potriveste, inseamna ca acele persoane simt ca ofera mai mult decat primesc, dar asta e un lucru subiectiv si in acelasi timp imposibil de masurat. Sunt sigura ca exista alte persoane care simt ca nu ofera in raport cu cat de mult primesc de la tine.
RăspundețiȘtergereDin cate inteleg eu, problema ta sta de fapt “in the grey zone”, cu oamenii care te bucura dar cu care interactionezi rar. Acestea sunt de fapt relatiile in care mai e si nevoie de autoalimentare (in care si tu insuti crezi ca ar cam merita efortul de altfel). Ca sa mearga, efortul trebuie sa fie bilateral. Daca nu vine nimic din partea cealalta, nu vad motivul sa te simti vinovat prea tare (ca asa-mi suna cumva ceva din postul asta), daca vine si tu esti de fapt cel care nu face nimic, poate ca atunci totusi beneficiul pentru tine nu exista… Ori esti doar lenes? La asta trebuie sa-ti raspunzi singur! Presupun ca mai exista si o alta posibilitate, a relatiilor conservate peste timp, atemporale prin prezervarea trairilor, resemnate in imposibilitatea interactiei concrete, asteptand doar momentul reintalnirii. Daca aceste relatii au nevoie de alimentare, nu stiu nici eu… Sunt momente cand e, momente cand nu e, sunt oameni cu care e, oameni cu care nu e… Presupun ca regret va exista tot timpul, o sa pierdem oameni pe care nu vrem sa-i pierdem, dar o sa si castigam altii dand mai mult decat s-ar astepta. Iar despre “one day, one room”, cred ca toti traim asta, depinde doar de cum o percepem si ce pastram. O experienta, un om, ceva nou. Atat vreme cat ceea ce e non-prezent traieste si el every day in your room, prin insusi faptul ca te-ai imbogatit “ieri” prin ceva, cred ca nu ai nevoie de diferential.