Cand am ascultat prima data Gotan Project am stiut ca am gasit veriga lipsa in lantul sensibilitatilor mele. Atata doar ca de curand am inteles ca odata lantul inchis nu a facut altceva decat sa deschida noi verigi. Intregul de fapt era doar un fragment, restul se trage usor si iese la suprafata, descoperind tot mereu ramificatii. Daca aflu si descopar o completare, inteleg de acum ca oricand e posibila si o alta si apoi iar altele. Cand te gandesti ca ai ajuns la un capat esti surprins sa afli ca de fapt ai ajuns intr-un vestibul care precede surpriza incaperilor. Daca credeam ca Gotan Project e complet a venit Pink Martini sa ma bulverseze. Unul este esenta trairilor statornice si a profunzimii ritmului original, iar celalalt e o involburare de ritmuri si culoare, imposibil de definit si atat de minunat prin diversitate. Precum ying si yang, unul e serios dar niciodata plictisitor iar celalalt e oricand pus pe sotii dar nicicum superficial. Si daca am crezut ca va ramane Gotan Project, nu am cum sa nu iubesc si sa ignor Pink Martini. Menaj a trois asumat si fara de care nu.
Asa au fost si la Bucuresti...un vartej de ritm si energie.
PS: Thank you very much. Thank You
Asta e tot ce a spus Gary Moore la concertul din Bucuresti. Aceleasi cuvinte dupa fiecare piesa si nimic mai mult. Minunata chitara lui, atat de intim a fost cu muzica si atat de distant cu noi. NU am putut decat sa absorb fiecare secunda de rock genial dar la fel nu am putut sa-mi alung senzatia prestatiei pur contractuala. Imi pare rau ca a ajuns o curva de lux. Isi face exceptional meseria...dar in fiecare clipa iti aminteste pentru ce este acolo. Nu imi pare rau pentru bani...stiu foarte bine pentru ce m-am dus...:)
Minculescu sau Moore?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu