De vorba cu un copac

 Fiecare spatiu din jurul meu e definit prin amintirile care i-au umplut dimensiunea, si la fel, amintirilor le asociez locurile unde au fost petrecute. Intre prezent si amintiri exista puntea vie a vietii celor care, in jurul meu sau nu, produc inca si continuu amintiri. “Disparitia” e cea mai brutala forma a realitatii mele si cea pe care incerc cu scrasnet de dinti sa o indepartez de zona constientizarii zilnice. Spectrul ei si toate derivatiile implacabile imi reprima la aparitia lor orice nuanta de propaganda boema.  Constientizarea nu ma ajuta la nimic atunci cand trebuie sa ma confrunt cu spatiul dintre clipa in care ceva este si urmatoarea cand a disparut, la fel cum nu mi-as ierta amortirea gandurilor care sa imi induca acea constientizare. Am fost invatati si ne-am insusit, fara a fi dealtfel condamnabil, iluzia maretiei fiintei numita om. Si sunt atatea argumente caci numai un nebun ar putea-o nega, si totusi mintea mea nu reuseste sa se dezbare de poavara gandului care vede clipa cand orice maretie dispare. Am mai spus candva ca nu ne ating conceptele generale si tocmai deaceea le putem ignora in majoritatea timpului. Atunci cand insa principiile lor se aplica in spatiul nostru, fiecare isi duce lupta proprie cu un sistem  implacabil. Disparitia prin moarte este pentru mine testul cazut de maretie, ca atribut al omului. Disparitia in sine rupe brutal corzile puntii dintre acum si amintiri, lasand un acut sentiment de neputinta si gol, iar moartea reduce omul la o specie care are norocul de a-si putea umple viata constient cu lucrurile pe care si le doreste si ghinionul de a-si constientiza propria apartenenta la un lung sir de nasteri si disparitii. Deloc nu ma impresioneaza maretia cazuta a speciei noastre la fel cum speciei putin ii pasa de drama unui individ, dar urasc cateodata specia pentru ca imi da iluzia ca suntem altceva decat vreodata vom fi. Si cand scrasnetul meu de dinti nu mai reuseste sa tina gandurile in frau apare spectrul spatiilor goale si a amintirilor fara punti. Si atunci ma simt neajutorat, unic si individ intr-o specie oarecare, vremelnic socializand cu alti indivizi, procreind spre propasirea speciei si asteptand firesc disparitia mea ca veriga. Partea minunata, de extaz, este ca pentru lungi perioade de timp pe  acesti indivizi ii percep doar ca parinti, prieteni si oameni dragi de langa mine, si nu mi-i imaginez plecati. Agonia apare atunci cand in jurul meu incep sa percep spatii goale. Cand disparitia se apropie de spatiul meu, indivizii incep sa prinda contur iar puntile de viata sa-si arate adevarata lungime, iesite din ceata vremelnica a dulcei ignorari.
Stiu si toate argumentele de acceptare, de impacare si de Dumnezeu. Ma doare in cot, caci atata timp cat spatiile goale pe mine ma sfasie, tot ce trebuie sa stiu nu mai inseamna nimic. Daca tot ce castigam e pentru ca apoi sa pierdem, pentru mine e ori un calcul pervers si sadic ori doar o aparitie aleatorie intr-o oarecare specie. Oricum ar fi, doare, e trist si al dracu’ de corect.