Deseori mi se intampla sa vad si sa aud insiruiri de fapte si trairi, stari care adunate cu rabdare si asezate in timp precum margelele pe un fir de ata, se pot transforma in povesti. Fiecare trecem in fiecare zi cu privirea si pasul printre fraze din povestile oamenilor din jur. Unii le scriu mai mult singuri, altii prefera coautorii, dar fiecare adoarme scriind cu propria caligrafie "sfarsit" sau "va urma".
Celor din jurul nostru le stim povestile si le impartasim pe ale noastre. Pe cei ce trec pe langa noi doar ii privim jucandu-si rolurile lor, iar cand gasim ceva interesant, zabovim mai atenti cu privirea. Uneori ne implicam si in povesti straine, din placerea de a juca, din drag de povesti sau pur si simplu din lipsa de scenariu propriu. Orasele si strazile sunt razboiul pe care se tes haotic si deslanat povestile fiecaruia dintre noi. Interesant ar fi sa poti urmari de undeva de sus cum fiecare la un moment dat, probabil trecem si ne intersectam firul povestii noastre cu atatea alte fire de povesti pe care nu le vom sti niciodata, dar pe care le-am atins. Scriu despre povesti si intersectari pentru ca cineva imi spunea si imi atragea atentia ca oamenii nu privesc si nu au rabdare sa asculte. Stiu ca ne grabim, ca ne enervam, ca deseori ce vedem nu ne place, dar cu privirea in pamant sau absenta vor trece si putinile lucruiri frumoase pe langa noi. Si scriu despre povesti pentru ca de vreo 2 saptamani citesc fraze din povestea unui batran care in fiecare seara apare in coltul casei mele. Se iveste intotdeauna seara, impreuna cu un maidanez gri, nedezlipit de picioarele batrane ale stapanului. Sta linistit in coltul strazii, uneori citeste ziarul, dar de cele mai multe ori, sta drept cu mainile la spate, privind la oamenii din jurul lui. Nu stiu cat de insingurat este acest capitol din viata lui, nu stiu cati oameni simt in graba lor ca cineva ii priveste, dar eu ma bucur ca il pot privi pe batran privindu-i pe ei. Si poate intr-o zi il voi intreba despre povestile din coltul strazii. Si scriu despre povesti pentru ca pana si oamenii cei mai simpli pot avea istorii frumoase si intense, doar trufia nu ne lasa sa ascultam dincolo de superioritatea noastra, si atunci, putem pierde adevaruri simple. Cand eram copil am auzit o poveste adevarata despre un om care toata viata si-a petrecut-o in bautura, rautate si ura. Era un munte de om, temut de toti cei din jur si care astepta doar boala si moartea. Pana in ziua in care, pe drumul spre casa, i-a iesit in cale un cocolos negru de blana. A luat puiul de caine in casa si dupa o noapte in care vecinii spun ca a plans, nu a mai baut niciodata si toti anii care au urmat, el si cainile au fost nedespartiti.
Pentru bogatia povestilor noastre prin frumusetea povestilor lor, va conjur sa priviti si sa ascultati. Povestile sunt tot ce ne ramane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu