Mai stim sa ne fie dor de noi? Sau suntem naivi sa credem ca ramanem la fel? Deductia logica ar fi, ca pentru a ne fi dor, ar insemna ca acum nu ne e bine. Sau poate ca e bine si acum, dar atunci eram mai mult, mai intens si mai liber. Intelepciunea iti aduce uneori darul alegerilor bune, dar ea vine in timp si situatiile de ales se pot schimba chiar in timp ce devenim intelepti, asa ca e posibil ca pentru unele lucruri sa nu fim niciodata pregatiti. Cati dintre noi simt ca-si pierd spontaneitatea? Ca sa ne intelegem, nu pledez aici pentru infantilismul tomnatec. Cine nu intelege ca a fi copilaros, nu e echivalent cu o prelungire nefireasca si neadaptata a unei atitudini pubertine, atunci sa dea restart mission. Cel mai important zic eu, e sa fim pragmatici si sa ne negociem limitele cu noi si lumea. Daca alegem unilateral, noi pierdem. Trebuie sa respectam limitele ei dar sa stim sa ne lasam si loc pentru a-l umple cu teren de joaca sau cu orice, dupa cum ne vor fi culorile sufletului. Cred ca cei ce isi asuma habotnic si unilateral starea de maturizare, fac la fel o imensa greseala, unii dintr-o ciudata stare de snobism altii poate ca o trecere fireasca spre adevarata lor fire incapabila de bucurie.
Spontaneitatea, cea de care vorbeam, este opusul comoditatii cotidiene. Diminuarea pana la inlaturare a momentelor tot mai lungi intre gandul de a face ceva si actiunea de a face. Se intampla tot mai des ca acest timp sa creasca pana la anularea actiunii. Si asa ne obisnuim sa pierdem atat de multe lucruri, care culmea, ne placeau si ne faceau bine. Pretexte de "oameni mari" se vor gasi imediat si tot timpul, in schimb zvacniri atat de greu. Daca lasam un copil singur, se joaca atat de absorbit si creativ. Daca suntem lasati singuri, ne simtim ca intr-o sala de asteptare.
Am preferat, si pentru ca asa mi-e firea, ordinea din dezordinea mea, pentru ca daca as vedea zi de zi acelasi obiect in acelasi loc, e posibil ca intr-o zi sa nu-l mai percep de loc, desi e acolo.
Toate aceste ganduri pleaca de la o discutie cu un om drag, despre echilibru. Ca sa fiu mai exact, am pus abia doar ipotezele discutiei. Urmeaza sa imbracam aceasta idee peste doua saptamani, impreuna cu alti oameni frumusi si buni. Aceasta anticipare imi umple sufletul de freamat si nerabdare. Sunt oameni care ma fac sa imi aduc aminte de mine. Oameni care mai stiu sa se joace cu idei si ganduri, oameni care mai stiu sa provoace imaginatii, oameni care sunt copilarosi tocmai pentru ca inteleg ce importanta e joaca pentru sanatatea sufletului matur, oameni de care imi e dor.
Vom avea zilele astea stari de spirit mai bune, din reflex sau constient, cu totii vom avea supapele mai larg deschise, filtrele se vor mai relaxa. Daca atunci cand stam la semafor, nu vom mai privi cenusiul trotuarului si vom ridica privirea macar spre acoperisuri, daca nu mai sus, poate atunci gandurile si perceptiile noastre se vor deschide si ne vom surprinde ca se poate si altfel si mai frumos, cu aceleasi resurse. Putem incerca.
Iar daca cateodata avem noroc sa ne aducem aminte si sa ni se faca dor de noi, pacatul nostru ar fi sa nu ne oprim si sa privim clipele care ne-au adus aici. Avem timp pentru toate.
Erica Jennings - It's a lovely day
Melodia care mi-a inspirat coltul, felul de a fi si poza de front blog.
Morcheeba - Slow Down
Erica Jennings - It's a lovely day
Melodia care mi-a inspirat coltul, felul de a fi si poza de front blog.
Morcheeba - Slow Down
Frumos scris Domnule, foarte frumos.
RăspundețiȘtergereInsa la sfarsit, imi apare in minte o intrebare.
De ce asa, de ce trebuie sa deschidem supapele o data pe an, cu o mana de oameni, la sute de Kilometri distanta? De ce?
Nu mai sunt oameni si locuri?
........................?
Cred ca iubesc de fapt sentimentul asta, ca lucrurile sunt asa, poate mai pretioase in conditiile unice date. :)
Si cu toate astea. De ce?
La buna revedere. :)
A.
Nu stiu daca asta va raspunde la intrebarea lui alexc, dar o sa incerc sa-mi dau si eu o parere pe tema echilibrului. Mai intai, intr-adevar, foarte frumoasa abordarea, ma regasesc din multe puncte de vedere in ea.
RăspundețiȘtergereEu cred ca lucrul asta se intampla rar si numai cu anumite persoane, pentru ca numai in prezenta acelor persoane suntem intr-adevar relaxati, cu alti oameni ascunzandu-ne dupa diferite masti. Cred ca multi oameni au de fapt acest comportament, dar cu oamenii cu care se simt ei confortabil (sau asta vreau sa sper, ca nu e lumea asa cum o vedeam eu cand eram mica si cand auzem eu despre o femeie de 30 de ani, mi-o imaginam invariabil… coafata, cu tocuri si… matura! Pfuu, de multe ori ma gandesc cat de departe sunt de imaginea pe care o aveam atunci, chiar daca am trecut de 30 de ani. Si ma uit in jurul meu, la prietenele mele, la oamenii mei dragi si zau ca niciunul nu are chestia aia de “maturitate”, de rigiditate care ma intimida atunci). Dar ca sa revin la subiect, cand numesc relaxare sentimentul pe care incerc sa-l descriu, e de fapt un cuvant prea sarac sa cuprinda ceea ce simt eu in prezenta acestor oameni: este defapt, sau este si, foarte-foarta multa incredere, faptul ca stim ca cei cu care suntem se simt bine cu noi asa cum suntem, nu ne judeca, nu vor incerca la un moment sau altul sa profite de o “scapare” sau o “slabiciune” a noastra; e incredere totala, as putea spune. Asta mie imi da un sentiment de bine, pot sa fiu eu insami cu copilariile mele, pot sa ma rasfat, sa ma alint, sa ma joc, sa fac orice-mi trece prin minte. Daca asta tine strict de o imaturizare complete a mea pana la varsta asta, nici ca-mi pasa, atata vreme cat pot sa fiu asa. In viata de zi cu zi suntem oricum “seriosi” si “maturi” ca mergem la munca, facem rutina de zi cu zi. In tara in care traiesc eu, colegii sunt colegi, nu se amesteca cu prietenii, deci la munca toti suntem oameni “maturi”. Asta nu inseamna ca nu glumim, dar suntem poate un pic mai rezervati, atata tot. Si chiar daca ma inteleg bine cu un coleg sau altul, tot nu are a face cu confortul si starea de bine pe care o am in prezenta altor oameni. Nu stiu daca asta cere neaparat timp, sau prieteni care au crescut impreuna, sau doar suflete care intuiesc ca alte suflete sunt la fel si atunci lasa sa se intrevada copilul din ei. Eu cred ca toate trei se aplica, depinde de suflet si de conjuntura, dar mai ales de dorinta de a lasa acest lucru sa vina in viata noastra, sau mai degraba de a-l pastra acolo. In acelasi timp cred ca e rar, ca oameni cu care sa rezonezi nu intalnesti la tot pasul, pentru ca pentru unele lucruri trebuie nu numai predispozitie, dar si o baza comuna: preocupari, stari, experiente. Deja criteriile care trebuiesc satisfacute se inmultesc, e rar cand o persoana “se potriveste” descrierii (adica e compatibil cu noi), de aici si numarul restrans. Dar ma gandesc ca cine ridica o asemenea problema are un mare potential sa pastreze viu sufletul de copil si cred ca e lucrul cel mai important ca sa nu ne transformam in ceea ce-mi imaginam eu cand eram mica ca e “omul matur”!
sa te f... in hotel cismigiu.....
RăspundețiȘtergere...si uneori simti ca trebuie sa te pui pe pauza, si celorlalti sa le dai "restart". sa mai dai cu "cut" dar fara "paste" sau un "shift-delete" ca sa inca mai fim noi. si asta asta se citeste ca o anulare a compromisului care iti altereaza sufletul, care te face sa nu mai fii cu spirit fraged. Si ti-ai da restart si tie, si ai crede ca-ti vei asorta aceleasi haine altfel. si ne e dor, intr-adevar, sa ne regasim in noi insine, si ne pierdem ca in labirintul lui Dedal. nu mai stim sa fim decat prin altii. dar hei! oare nu mai avem inca, firul Ariadnei? Sa ne regasim, asadar, fiecare firul spre noi insine.
RăspundețiȘtergere