De(parte) intr-un pat prea-ngust

" Piece by piece, is how I would let go of you "

"Bun, ne-am insurat...si acum???" Imi aduc aminte de aceasta fraza ori de cate ori imi trec pe la urechi povesti de iubire terminate ridicol in certuri, imparteli si dusmanii. La cat de usor le vine sa iubeasca din vorbe, la cat de superficiala e nevoia de confirmare din sculare in culcare prin cuvinte de iubire, la fel  vin de usor pornirile de a rani, de a-l face sa vada el(ea) si mai ales tinerea mortis in demonstrarea vinei si decadentei celuilalt. Nu am nimic impotriva, doar ca de cate ori trec printr-o sambata plina de nunti, ma intreb cati oare dintre ei trec de primele 6 luni, 1 an 3 ani. Bine ca sunt eu invidios si neinstare, in rest e doar pe baza de fericire si iubire. De fapt pornisem de la o idee care ma bantuie de ceva vreme. Nu de mult am trait una dintre cele mai bizare experiente, prin incarcatura golului de energie dar mai ales prin conturul gros ce mi-a ramas ca urma. E atat de ciudat si cumva din alta dimensiune asternerea langa cineva intr-un pat extrem de ingust si trairea senzatiei ca pe langa faptul ca nu-l atingi pe celalalt, delimitarea fiind atat de totala, dar tot spatiul dintre noi, desi rezulta poate in centimetri se materializa in perceptii atat de departate. Era ca si o stare de transa, in care legile fizicii rezultau distorsionat si nimic din ce stiai nu mai era regasit, doar perceptia respingerii simtita intr-o apropiere pierduta. Am fost atat de fascinat de acea intensitate incat cauza se diluase, ramasese doar analiza curioasa a starii ce o voi numi: departe intr-un pat prea-ngust. O noapte e prea mult, o viata in schimb, vazuta in perspectiva asta, imposibil. Si tocmai de aceea s-au inventat canapelele. Am enuntat doar, nu analizez ...constat. Analiza de fapt rezulta firesc intr-o singura concluzie, axiomatica de altfel, deci mai multe cuvinte...de prisos.