Am trait cateva luni cu ideea ca Adrian Paunescu va pleca, dupa ce si-a publicat in Jurnalul national scrisoarea (va conjur sa cititi) de adio. Nu stiu cati au dat atentie, nu stiu cati au stiut dar eu de atunci l-am petrecut pe poet si l-am privit atent si asteptam. Si cat de greu mi-a fost sa-i privesc chipul indurerat de boala dar mai ales de inevitabilul final. Primul meu contact cu Romania a fost Baneasa, Gara de Nord si inmormantarea Maestrului. Pe primele doua nu am putut sa le evit dar de cea din urma m-am ascuns cum am putut. E grotesc ce se intampla la romani cand unul bun moare, e ceva ce imi aduce aminte de scena mortii din Zorba Grecul. Mi-a fost sila ca nu mai exista decenta si mi-a fost si mai sila sa aud cum niste neica nimeni precum Lucian Mandruta, care mai nou fiind sclav Basist este trecut in programa pentru limba si literatura Romana, il substituie pe Adrian Paunescu cu Jigodii precum Cartarescu sau Patapievici.
Si in caz ca ati uitat cine e Patapievici va dau un citat: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeana”
Dupa cum spuneam mi-a fost sila si nu am mai vrut sa vad si sa aud.
Avand proaspat inca aerul Germaniei ma tot intorc cu gandul la cultul pe care il au pentru istoria si personalitatile lor. Cultura lor e mandrie nationala, istoria lor culturala este acum folosita intelept pentru a construi un sistem turistic impecabil iar noi nu stim cum sa facem sa ne automutilam istoria si sa ne dezicem de tot ce ne-a definit.
Se zice ca atunci cand te desparti de cineva sa o faci cu zambet pentru ca nu se stie daca il vei mai vedea. Cand am scris ultima oara despre Domnul Paunescu eram suparat ca se cobarase cumva la nivelul unor nulitati, ziceam atunci caci poate dintr-o cautare a mediatizarii cu orice pret. Stiam si atunci ca scopul dansului era nobil, doar ca parca nu cu orice mijloace.
Se intampla uneori sa traiesc aievea iluzia ca unii oameni sunt acolo neschimbati si vor ramane ca niste repere la care sa te poti intoarce oricand in momente de ratacire, dar moartea loveste din ce in ce mai crud si des in aceste repere si iluziile mele devin din ce in ce mai spulberate. Tocmai deaceea abia astept sa il vad peste doua saptamani pe Maestrul Tudor Gheorghe. Nu mi-as ierta sa cred ca si dansul e vesnic si sa aman pentru urmatorul concert.
Toti cei care am simtit un pic altfel, toti cei care ne-am aflat candva in preajma unei chitari stim ca iubirea inseamna si Adrian Paunescu, stim ca tristetea inseamna si Adrian Paunescu, stim ca patriotismul insemna candva si Adrian Paunescu si stim ca oricand ne vom pleca ochii sub povara simtirii si a cuvantului enorm.
Tributul meu pentru Adrian Paunescu a fost unul launtric iar ceea ce simt nu cere cuvinte. Stiu acum ca dragostea mea pentru cuvant s-a nascut si din poezia Maestrului si de cate ori mi se face dor de limba romana frumoasa ma intorc la templele inchise in coperti.
Pe Adrian Paunescu eram in stare sa il ascult ore intregi si uneori nu faceam altceva decat sa traiesc fascinatia de a observa cum limba romana capata sub geniul dansului valente, nuante, intensitati, subtilitati, forta si forme care iti dadeau impresia ca a fost facuta special pentru placerea sa.
Stiti ca de fapt imi vine sa plang dincolo de lacrimi? Ca uneori mi-e teama de ganduri si fug? Mi-e teama sa ma transpun in tot ce inseamna pentru ca brusc ma simt prea plin, pierdere si prabusire. Dincolo de om a murit o idee. Dincolo de om a disparut un ideal. Dincolo de om am murit noi frumosi.
Am pierdut un Cuvant, ne-am incarcat cu enorm, asteptam resemnati La Adio.
Poate azi s-au regasit acolo...raspunsul e vanare de vant
Ultimul Sau editorial aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu